Inchizitia in Europa - referat

Posted on luni, 28 ianuarie 2013 by



3. Inchiziţia în Germania

În Germania, puterea regală a slăbit după momentul de afirmare din timpul Ottonienilor. Titlul imperial purtat de regii germani a condus la risipirea resurselor ţării în întreprinderi de prestigiu, desfăşurate dincolo de graniţele ţării şi în îndelungatul conflict dintre imperiu şi papalitate. Germania se fărâmiţează de la mijlocul secolului al XIII-lea într-o multitudine de principate asupra cărora împăratul nu mai exercită decât autoritatea nominală, fiind lipsit de instrumente reale de guvernare (armată, finanţe, instituţii centrale).[1]
În secolul al XII-lea ereziile încep să se propage şi în Europa Centrală, în ţări ca Germania, Flandra şi Ţările de Jos. Astfel o doctrina neo-maniheistă se răspândeşte în dioceza Ultrecht prin predicile lui Tanchelin. După ce este prins şi încarcerat de către episcopul de Köln, reuşeşte să evadeze cu ajutorul unor complici, dar este ucis în 1115 într-o încăierare. Adepţii lui au fost arşi de vii de către popor înainte ca tribunalul ecleziastic din Köln să sentinţa.[2]
În 1155 conciliul din Reims hotărăşte ca ereticii să fie pedepsiţi prin aplicarea unui fier înroşi în foc pe faţă.[3]
Înfiltrarea ereziei în această parte a Europei a fost anunţată papei Lucius al III-lea de către clerul din Liegé. Şi aici tot poporul a acţionat care ia ars de vii pe suspecţi fără o judecată prealabilă. Cu toate acestea erezia a continuat să se răspândească în valea Rinului.
Inchiziţia nu a jucat un rol prea important în centrul Europei, dar acolo unde ea era prezentă a fost împărţită între cele două ordine a Fraţilor cerşetori, astfel o mică parte din Germania şi din Austria era controlată de dominicani, în timp ce franciscanii se ocupau de Dalmaţia şi Boemia. Uneori cele două organizaţii se uneau ţinând şedinţe comune pentru a-i judeca pe eretici.[4]
Mulţi laici îşi asumă responsabilitatea de a lupta împotriva ereziei. Doi dintre cei mai aprigi luptători împotriva ereticilor au fost Conrad Dorso şi Johan, poreclit Chiorul, care au jurat că sunt gata să ardă sute de nevinovaţi dacă printre ei s-ar afla un singur eretic.
Un preot secular, Conrad de Marburg, care nu aparţinea nici unui ordin monastic şi care fusese confesorul Elisabetei de Ungaria, primeşte în 1227 misiunea de a-i combate pe luciferieni[5] şi de a reforma Biserica germană. Deşi nu avea titlul de inchizitor, îşi asuma această funcţie, datorită faptului că trebuia să aplice ordonanţele imperiale şi Statutele Sfântului Scaun.[6]
Pentru a combate mai bine ereziile Conrad Dorso şi Johan îşi unesc puterile cu Conrad de Marburg. Referitor la acţiunile celor doi Analele din Worms descriu acţiunilor lor astfel: „Au fost arşi pe rug atât de mulţi eretici încât e cu neputinţă să se ştie exact numărul lor”.
Conrad de Marburg avea caracteristicile inchizitorului fanatic şi nemilos, trăind într-o sărăcie exemplară. Din această cauză şi datorită faptului că prezentase papei Grigore al IX-lea practicile eretice într-o manieră sumbră, care îl înspăimântă pe papă, acesta îi acordă în 1232 „puteri discreţionare” şi îi trimite în ajutor pe dominicanii din Carinthia şi Strasbourg.[7]
În afară de lupta cu care o duce împotriva ereticilor, acesta se confrunta şi cu opoziţia arhiepiscopului din Mainz, Siegfried, care nu a vrut să renunţe la drepturile lui şi nici să îi ajute pe inchizitori.
După campania împotriva ereticilor din 1233, Conrad de Marburg a început să-i ameninţe pe cei funcţii înalte, pentru a-şi demonstra puterea. Îl acuză pe contele Sayn, unul din cei mai puternici nobili ai provinciei Mainz, de erezie. Contele nu se prezintă în faţa tribunalului inchizitorial şi cere ajutorul episcopului. Acesta convoacă în 1233 un conciliu la Mainz, unde episcopi instituie ca măsură împotriva ereticilor pedeapsa cu moartea, dar îl sprijină şi pe contele Sayn, declarând că averile acestuia rămân neatinse până la dovedirea vinovăţiei.
În cele din urmă papa Grigore află de metodele folosite de Conrad de Marburg, dar nu mai reuşeşte să ia nici o măsură deoarece acesta este asasinat împreună cu servitorul său, călugărul Gerhard. Aceeaşi soartă o au şi colaboratorii săi, Conrad Dorso va fi ucis lângă Strasbourg, iar Johan spânzurat.
Asasinii celor trei sunt excomunicaţi, iar principii vor primi misiunea să îi reprime pe eretici cu armele. Ca urmare a acestei „cruciade” au fost masacraţi mii de oameni. Cum a fost cazul celor 2000 de ţărani ucişi în dioceza Bremen, din Saxonia inferioară. [8]
Vrăjitoria şi adorarea diavolului şi-a găsit adepţi şi în zona Europei centrale, astfel Inchiziţia consemnează şi aici câteva cazuri. Grigore cel Mare spune că la moartea unui călugăr se strâng cincisprezece mii de demoni, în timp ce la moartea unei stareţe benedictine erau mai mulţi demoni „decât frunzele din pădurea de la Kottinhold”. Uneori atinşi de puteri magice se găseau şi unii reprezentanţi ai Bisericii, cum a fost cazul, în 1270, a fericitului Reichelm, stareţul din Schongau, care declara că el poate să distingă corpurile aeriene ale demonilor şi ale spiritelor rele, pe care le vedea adesea sub forma unor atomi sau a unei pulberi dese sau a unei ploi grele. El încearcă să pună pe seama acestor fiinţe supranaturale producerea tuturor sunetelor: căderi de apă, zgomotele pietrelor, tunetele, vânturile etc. Acesta mai spune că ele se pot materializa pentru a ispiti oamenii, luând înfăţişări diverse, de femei, pisici şi alte animale feroce.[9] Din aceste declaraţii se poate vedea nebunia produsă de frica pentru supranatural.
În Suabia, o fetiţă de opt ani a mărturisit că aparţine Satanei, căruia i-a fost dată de mama ei. Aceasta a fost condamnată şi arsă de vie. Toate aceste poveşti erau confirmate uneori de persoane demne şi pline de încredere. Astfel avem exemplul unui notar german, care  a declarat că a fost trimis într-un sat, unde aproape toată lumea murea de ciumă. Acolo i se spune că o vrăjitoare, îngropată de puţină vreme, promisese că îşi va înghiţi linţoiul, precizând că epidemia va continua până ea va termina această postumă operaţie. După ce s-a dezgropat cadavrul s-a observat că linţoiul era pe jumătate înghiţit, dar atunci când capul a fost tăiat şi incinerat epidemia s-a oprit.[10] 
Clerul catolic şi principii germani se temeau de influenţa ideilor lui Jan Hus, conducător al mişcării populare din Cehia.
Jan Hus (1371-1415) profesor şi rector al Universităţii din Praga a fost în egală măsură autor al unei doctrine reformatoare în cadrul Bisericii catolice şi un exponent al tendinţelor de emancipare a cehilor şi de ieşire de sub controlul elementelor germanice. În plan religios, Jan Hus a fost un precursor al protestanţilor de mai târziu, criticând diversele abuzuri ale ierarhiei catolice ce avea în frunte papalitatea. [11]
 Învăţăturile acestuia erau îndreptate împotriva bogăţiei şi a situaţiei privilegiate a clerului catolic. Ca urmare a acestor idei el este acuzat de erezie de către conciliul ecleziastic adunat în oraşul Constantza în 1414.[12]
Pentru a fi prins este invitat la conciliu de către împăratul Sigismund, apoi este pus în lanţuri şi aruncat în închisoare. La 6 iulie 1415 conciliul hotărăşte arderea operelor lui Hus şi predarea acestora autorităţilor civile pentru a fi ars de viu.
Hotărârea Bisericii catolice, care a procedat în acelaşi mod şi cu Ieronim din Praga, venit la conciliu să îl apere pe Hus, provoacă indignare populaţiei care începe să atace cu mai multă înverşunare pe nobili şi clerici.[13]
Din Germania Inchiziţia se extinde şi în Boemia şi Ungaria, sub conducerea legatului papal Iacob de Preneste, iar Flandra şi Ţările de Jos vor avea propriile lor tribunale, prin 1240, după ce vor fi suferit şi ele în urma activităţii lui Robert „Bogomilul”.[14]
În Ţările de Jos, ducele de Alba şi cardinalul Granville au căutat să oprească lupta împotriva feudalilor, prin care dorea eliberarea naţională.


4.Inchiziţia în Insulele Britanice

Anglia se caracterizează prin menţinerea unei autorităţi regale puternice după cucerirea normandă, deoarece Wilhelm Cuceritorul implantează în fostul regat saxon vasalitatea după model francez, dar fără a îngădui formarea unor mari principate teritoriale cvasi-independente, ca pe continent. Toţi marii seniori englezi sunt vasalii direcţi ai regelui, care conduce întreg teritoriul regatului prin reprezentanţii săi, şerifii, şi care impune pretutindeni, din secolul al XII-lea, un drept unitar (common law), în virtutea căruia judecători regali itineranţi împart dreptatea. Dar încă de la începutul secolului al XIII-lea, marii baroni în alianţă cu clerul şi cu reprezentanţii orăşenimii bogate reuşesc să impună o limitare a puterii regale prin Marea Cartă a Libertăţilor (Magna Charta Libertatum), urmată după o jumătate de secol (1265) de constituirea Parlamentului englez.[15]
Anglia este singura regiune în care Inchiziţia nu s-a putut dezvoltat deoarece autorităţile laice au reuşit să păstreze monopolul asupra reprimării ereziilor.[16]
Practici ale Inchiziţiei erau folosite în Anglia de către autorităţile civile. De exemplu atunci când un arestat refuza să mărturisească, era supus la ceea ce se numea „casna forte şi dură”, adică victima era strivită încet până murea, deoarece procesul nu se putea desfăşura dacă acuzatul refuza să vorbească.
Templierii au fost persecutaţi şi în Anglia. Aceştia au fost arestaţi la Londra, York şi Lincoln pentru a fi judecaţi de Inchiziţie. La fel s-a întâmplat şi în Scoţia şi Irlanda. Datorită faptului că tortura era interzisă în Anglia în vremea aceea, iar inchizitorii se aflau în impas, au scris papei că nu-şi pot îndeplini misiunea. Papa Clement intervine pe lângă regele Eduard şi la 28 aprilie 1311, regele ordonă să se permită inchizitorilor să aplice toate legile ecleziastice, inclusiv tortura. Deşi aveau acordul regelui, inchizitorii nu au abuzat de dreptul lor, iar nici un templier nu a putut fi condamnat în această ţară.[17]
În privinţa vrăjitoriei anglo-saxonii au luat lucrurile în chip mai practic şi au făcut legi care i-ai pus pe vrăjitori şi pe ghicitori în aceeaşi categorie cu sperjurii, asasinii, tâlharii şi alţi răufăcători care erau amendaţi, condamnaţi sau executaţi în funcţie de gravitatea crimei lor. Anchetatorii nu se interesau de existenţa spiritelor, nu îi interesa dacă acuzaţii erau sau nu eretici, ci erau pur şi simplu condamnaţi ca nişte criminali de rând.
În opoziţie cu ceea ce se întâmpla în Anglia avem opiniile unor inchizitori de pe continent care afirmau că o treime din creştinătate este molipsită de vrăjitorie, iar încrederea lor în Dumnezeu îi duce la concluzia cutremurătoare că orice om învinuit de vrăjitorie trebuie să fie şi vinovat, căci Dumnezeu nu îngăduie să fie învinuit de vrăjitorie un om care nu e vrăjitor.[18]
Ignoranţa englezilor pentru vrăjitorie dispare după  cucerirea normandă, când credinţa în vrăjitorie a fost adusă de pe continent şi s-a răspândind devenind foarte populară în Anglia.[19]
Episcopul din Lichtfield şi Coventry, care a fost ministrul de finanţe al lui Eduard I, a fost acuzat d vrăjitorie. El a fost anchetat de inchiziţie şi a scăpat de la moarte prin intervenţia regelui şi a papei.[20]
În 1325 franciscanul Richard Ledrede, episcop la Ossory, începe urmărirea vrăjitorilor din Irlanda. Astfel el ridică la rangul de crimă ceea ce până atunci fusese considerată o simplă ofensă. Printre cei urmăriţi de el se găsea şi lady Alice Kyteler din Kilkenny. Aceasta fusese căsătorită cu patru bărbaţi, pe care a fost acuzată că ia ucis după ce ia forţat prin vrăji să îi lase averile ei şi fiului ei, William. În mod normal copii dezmoşteniţi au susţinut acuzaţia de vrăjitorie, cu scopul nu de a fi condamnată lady Alice, ci pentru a anula testamentele bărbaţilor vrăjiţi. Episcopul luând afacerea în serios a trimis pe suspectă în faţa tribunalului inchizitorial. Datorită faptului că lady Alice şi fiul ei se înrudeau cu cei mai de vază cetăţeni ai oraşului, iar legile oraşului nu prevedeau nimic în legătură cu vrăjitoria, episcopul a sfârşit prin a fi trimis el însuşi în închisoare. În cele din urmă el reuşeşte să fie eliberat şi începe cu mai multă forţă lupta contra vrăjitoriei.
Lady Alice reuşeşte să scape, fugind în Anglia, dar complicii săi sunt pedepsiţi în locul ei. Neputând folosi tortura propriu-zisă, care era interzisă în Anglia, recurge la biciuire, prin care o obligă pe una din cameristele lui lady Alice, numită Petronille, să recunoască faptul că este vrăjitoare, asemenea stăpânei ei şi să descrie unele practici magice pe care le folosea. În cele din urmă este arsă pe rug împreună cu alte persoane pe care le-a dat în vileag.
Acest proces a fost foarte cunoscut în Anglia, pentru că începând cu el se înmulţesc cazurile de vrăjitorie. Astfel douăzeci şi opt de persoane sunt acuzate că l-au ajutat pe un anume John din Nottingham şi pe ajutorul său Richard Marshall din Leicester să fabrice figurine de ceară cu scopul de al face să moară pe regele Eduard al II-lea. Acesta a fost însă judecat de un tribunal civil care a dat un verdict de nevinovăţie.
În 1372 s-a descoperit că un om poseda cărţi de magie şi capul unui mort. Acesta a fost silit să jure că nu se va mai ocupa cu aceste practici şi a fost obligat să plătească cheltuielile pentru incinerarea capului de mort şi a cărţilor.[21]
          Persecutarea evreilor în Anglia a fost ca urmare a zvonurilor că aceştia ucideau copii creştini pentru a-i folosi în cadrul unor ceremonii. Prima astfel de acuzaţie a avut loc în 1144 la Norwich. În urma morţii unui băiat la Lincoln în 1255, zvonul că evreii l-ar fi ucis în chinuri, aceştia au fost duşi la Londra, unde 19 dintre ei au fost spânzuraţi şi numai intervenţia fratelui regelui, Richard de Cornwall, a făcut ca alţi 90 să scape.[22]

Inapoi
[1] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 204.
[2] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 36-37.
[3] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 46.
[4] Ibidem, p. 56.
[5] luciferieni - nume dat în Evul Mediu diferiţilor sectari care propagau cultul lui Satan.
[6] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 37.
[7] Ibidem, p. 39.
[8] Ibidem, p. 39.
[9] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 159.
[10] Ibidem, p. 182.
[11] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 229.
[12] Pavel Nicoară, op. cit., p. 22.
[13] Ibidem, p. 22.
[14] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 440.
[15] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 204-205.
[16] Doru Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în faţa justiţiei. Cu un interludiu despre Inchiziţie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p.88.
[17] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 152.
[18] Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, trad. H.R. Radian, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p.347.
[19] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 171.
[20] Ibidem, p. 175.
[21] Ibidem, p. 191.
[22] Jaques Le Goff, op. cit., p. 112.

Posted in , , , , , , , | Leave a comment

Inchizitia in Europa

by



Studiu de caz: Ioana d’Arc

         
Istoria Inchiziţiei în Franţa a fost marcată de un proces care nu aveau ca scop principal combaterea unei erezii, ci atingerea unui scop politic.
          Procesul Ioanei d’Arc, ne demonstrează cum era folosită uneori Inchiziţia pentru atingerea unor scopuri politice.
          Ioana d’Arc s-a născut în 1421 la Domremy, un cătun din Barrois, într-o familie de ţărani şi a avut o existenţă laborioasă marcată de credinţa simplă a vremii, până ce începe să audă nişte voci care îi porunceau să meargă în Franţa să elibereze oraşul Orleans. Având acceptul regelui Carol al VII-lea, după ce l-a convins prin înfăptuirea a o serie de minuni, ea reuşeşte să aibă victorii importante în fruntea trupelor sale. Ca urmare a acestor fapte Carol al VII-lea este uns rege al Franţei la Réims, ceea ce îi dădea o nouă legitimitate.
          După ce armata Ioanei dă greş în faţa Parisului şi se retrage împreună cu regele pe Loire, este capturată de anglo- burgunzi în primăvara următoare după bătălia de la Compiegne.[1]
          A fost prinsă de Bâtard de Vendome, în numele lui Jean de Luxembour. Englezii cereau să fie judecată de ei, deoarece considerau că francezii vor fi indulgenţi.
Acuzaţia pentru care a fost judecată a fost aceea de erezie, dar cea care a pus procesul în mişcare şi l-a accelerat a fost Anglia. Biserica ar fi acceptat ca Ioana d’Arc să abjure erezia şi să se pocăiască, dar dacă ea ar fi rămas în viaţă ar fi constituit un permanent pericol pentru dominaţia engleză din Franţa.
          Iniţial inchiziţia a refuzat să participe la proces, dar datorită unui inchizitor partizan al englezilor s-a implicat, astfel încât soarta eroinei era deja pecetluită înaintea procesului dacă ţinem cont de faptul că împotriva ei erau coroane britanică, regatul Burgundiei şi Inchiziţia.
          Datorită terorii pe care o inspira trupelor engleze din cauza presupuselor puteri magice era considerată vrăjitoare. Astfel Inchiziţia o putea acuza ca eretică şi vrăjitoare, mai ales că englezii aveau foarte mulţi reprezentanţi în Inchiziţie, mai ales în cadrul Universităţii din Paris. Ducele din Burgundia primeşte o scrisoare şi o cerere a Universităţii din Paris pentru a o preda pe Ioana d’Arc vicarului Inchiziţiei franceze, Martin Billon. Dar datorită faptului că puterea Inchiziţiei scăzuse, Jean de Luxembourg refuză considerând că poate obţine ceva în schimbul ei.[2]
          Episcopul Pierre Cauchon din Beauvais, deşi era aliatul englezilor şi fusese izgonit din episcopia lui de trupele Jeanei, refuză să o reclame. În aceste condiţii episcopul de Liseux înarmat cu scrisorile Universităţii cere să fie dată inchizitorilor sub acuzaţia de erezie, vrăjitorie, magie, idolatrie, invocare a diavolului.
          În cele din urmă la 20 octombrie englezii intră în stăpânirea Ioanei d’Arc achitând suma de 10000 de lire. Acest lucru s-a întâmplat la jumătate de an de la prinderea ei deoarece lipsa de fonduri a coroanei engleze a făcut ca aceştia să instituie o taxa specială în ţinuturile normande proces care a durat şase luni.[3]
          Închisă fiind în castelul Beaulieu şi aflând că va fi predată englezilor, Ioana d’Arc s-a aruncat din turnul castelului. Ea scapă cu viaţă, minunea aceasta constituind încă o dovadă în cadrul viitorului proces.
 După ce englezii adună probele şi le falsifică la 21 februarie începe procesul considerat de mulţi istorici o adevărată comedie, care face de ruşine justiţia inchizitorială.
          Acuzata este adusă în faţa tribunalului unde i se aduc 12 capete de acuzare:
1.         Apariţiile îngerilor şi ale sfinţilor - sunt declarate mincinoase şi inspirate de spirite diabolice;
2.         Semnul dat lui Charles prin coroana adusă de sfântul Mihail – este considerată o poveste mincinoasă păgubitoare pentru Biserică;
3.         Recunoaşterea sfinţilor şi a îngerilor şi credinţa în ei şi în Iisus – este credinţa prea îndrăzneaţă;
4.         Prezicerea evenimentelor viitoare şi recunoaşterea persoanelor pe care nu le-a văzut niciodată, după voce – superstiţie, vrăjitorie, magie, ghicire;
5.         Purtarea hainelor bărbăteşti şi a părului scurt şi primirea euharistiei în aceste haine – blestem faţă de Dumnezeu;
6.         Întrebuinţarea numelui lui Iisus, al Sfintei Fecioare Maria, a semnului crucii în scrisorile de ameninţare – este homicidă, crudă, însetată de sânge;
7.         Părăsirea părinţilor – lipsă de pietate faţă de părinţi, neruşinare;
8.         Preferinţa de a muri atunci când a sărit din turnul de la Beauvoir – neputinţă, oroare asupra liberului arbitru;
9.         Afirmaţia că Sfânta Margareta şi Sfânta Caterina i-au promis raiul dacă îşi păstrează fecioria – decădere din dreapta credinţă;
10.    Afirmaţia că Sfânta Margareta şi Sfânta Caterina vorbeau franţuzeşte – blestem pentru aceste sfinte;
11.    Venerarea vizitatorilor cereşti şi credinţa în ei, ca în Dumnezeu – este idolatră, credinţă greşită;
12.    Refuzul de a asculta ordinele bisericii – este schismatică rătăcind de la dreapta credinţă.[4]
Încă de la începutul procesului Ioanei d’Arc îşi dă seama că problema principală a cazului va fi legată de credinţa sa, astfel ea va încerca să abată atenţia Inchiziţiei de la sfera religioasă spre sfera politică. Ea depune jurământ stabilind clar faptul că va răspunde ca soldat doar atât cât să nu dezvăluie secrete adresate strict regelui, iar în ceea ce priveşte credinţa, ea afirmă că va răspunde fără probleme, atâta timp cât nu este obligată să facă ceva împotriva voinţei ei.[5]
În timpul procesului povesteşte tot ceea ce i s-a dezvăluit ei prin vise şi prin vocile pe care le auzea în copilărie, negând tot timpul acuzaţiile de magie.
Apoi la 26 mai îi este citită sentinţa prin care era dată justiţiei civile şi condamnată la închisoare pe viaţă cu pâine şi apă, cu specificaţia că în cazul în care va recădea în erezie va fi arsă pe rug.
După câteva zile Ioana d’Arc purta iar vechile sale haine bărbăteşti, fapt pentru care este condamnată la ardere pe rug.
Cere să fie spovedită şi împărtăşită, după care pe capul ei este pusă o coroană de hârtie cu inscripţia „eretică, recidivistă, idolatră, apostată”. În timpul execuţiei unii martori spun că a rezistat eroic, rostind rugăciuni, iar alţii că ar fi îndurat flăcările cu greu. Cenuşa ei a fost aruncată în Sena.[6]
După moartea ei vinovaţii dădeau vina unii pe alţii, iar judecătorii au obţinut scrisori regale ce le ridicau orice responsabilitate.
În 1449, Charles al VII-lea reocupă tronul Franţei şi deschide o anchetă asupra procesului, pentru ca în 1456 el să fie declarat nul în mod oficial, iar cele 12 capete de acuzare fiind distruse.[7] 


3.2.Inchiziţia în Italia

În Italia se întâlneşte o largă varietate de organizări statale şi regimuri social-politice: republici urbane (oraşe state care au supus autorităţii lor un întins teritoriu înconjurător), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul papal, regatul celor două Sicilii (mai târziu al Neapolelui).[8]
          Cauza necesităţii instituirii Inchiziţiei în Italia a fost aceeaşi erezie catară care avea numeroşi adepţi în Lombardia încă din prima jumătate a secolului al XI-lea.
          În ciuda eforturilor depuse de episcopului de Milano, Heribert, un secol mai târziu are deja o importanţă excepţională datorită lui Analdo da Brescia, talentat orator şi conducător al sectei.[9]
          Ereticii italieni erau cunoscuţi sub numele de patarini. Aceştia erau împărţiţi în două categorii: „perfecţii” şi „ascultătorii”. Despre aceştia avem mărturia lui James Capelli, un franciscan care a observat secta italiană. Acesta le admira modul în care trăiau şi dragostea care îi unea. Ascultătorii locuiau într-o societate normală, cu obligaţia de a primi vizitele perfecţilor şi să asculte predica lor solemnă.[10]
 În jurul anului 1146 patarinii reuşesc să îl alunge pe episcopul Bresciei. Apoi intră în conflict cu papa. Aveau ca aliaţi pe ghibelini[11], adepţi ai teoriei împăratului, care vedeau în adepţii lui Arnaldo un sprijin împotriva papei Eugeniu al III-lea. Ca urmare a conflictului dintre Biserica catolică şi patarini, papa este izgonit din Roma, iar palatul său şi cele ale cardinalilor sunt jefuite. După mai multe lupte, oraşul este recucerit de trupele papei, care este ajutat de Roger de Sicilia.
 În cele din urmă Arnaldo este arestat şi decapitat la Roma în 1155, cadavrul îi este ars pe rug, iar cenuşa aruncată în Tibru.[12]
Ca urmare a înfrângerii albigenzilor de către Simon de Monfort, erezia din Italia primeşte o nouă infuzie de energie din partea ereticilor din Languedoc.[13]
În 1228 un legat al Sfântului Scaun, Geoffroi, îi alungă pe ereticii din Milano şi din statele învecinate. Apoi trece la confiscarea averii lor şi la dărâmarea caselor, pe baza decretului dat de Frederic al II-lea la Catania.[14]
Ca împărat şi rege al Siciliei, Frederic al II-lea, ale cărui scopuri erau mai degrabă politice, vedea în erezie o crimă de lezmajestate, pasibilă deci cu pedeapsa cu moartea. Astfel suspecţii erau judecaţi de un tribunal ecleziastic, pentru ca apoi să fie trimişi în faţa autorităţii civile.
Se preconiza de către Geoffroi înfiinţarea unei comisii inchizitoriale, formată din 12 membrii, cărora li se adăugau încă patru călugări din ordinul Cerşetorilor.
În 1231 Grigore al IX-lea îi cere arhiepiscopului de Milano să treacă fără întârziere la aplicarea Statutelor Sfântului Scaun, pentru ca în 1232 să îl numească inchizitor al Lombardiei pe dominicanul Alberic.
Acesta trece la măsuri represive asupra ereziei. La Bergamo, episcopul de Brescia, Guala Ronio, alături de inchizitorul Alberic îi învinuieşte pe ghibelini de a fi ales în frunte oraşului pe un milanez numit Mandello. Acesta este excomunicat iar toţi locuitorii din Bergamo sunt declaraţi eretici de către papă. În urma acestor măsuri bergamezii nu mai puteau deţine averi ecleziastice şi nici funcţii publice.[15]
Se estima că în jurul anului 1250 erau aproximativ 2400 de Perfecţi în nordul şi centrul Italiei, organizaţi în şase biserici.[16]
Italia este singura regiune în care Inchiziţia confiscă bunurile ereticilor, în celelalte ţări inchizitorii declarau dovedită existenţa unei crime, care după legile civile, îl făcea pe criminal incapabil de a fi posesor.[17]
Uneori împotriva deciziilor inchizitorilor se ridicau nobilii, aşa cum a fost în cazul atacului asupra dominicanului Orlando de Cremona de câţiva oameni înarmaţi în timpul unei predici.
În Florenţa patarinii trăiau în număr mare, conducătorul lor fiind Fillipo Paternon. Astfel încercările inchizitorului dominican Aldobrandino Cavalcante în 1231 de a aplica Statutele Sfântului Scaun, nu au reuşit să stăvilească activitatea Desăvârşiţilor, protejaţi de cele mai nobile familii ale oraşului care le ofereau uneori şi găzduire.[18]
În ceea ce priveşte legalitatea acţiunilor împotriva ereticilor în provinciile italiene sunt susţinute de Constituţia Siciliană din 1231 care a dat puteri depline decretului prin care ereticii trebuiau să fie arşi de vii, iar la Veneţia după 1249 dogii se angajau, depunând un jurământ ducal, să ardă toţi ereticii.[19]
Aşadar în ciuda sancţiunilor speciale decretate în provincii şi la Roma, ostilitatea faţă de inchizitori se manifestă destul de des.
Astfel unii din duşmanii Bisericii au o putere considerabilă, cum era cazul lui Ezzelino de Romano, stăpân peste Verona, Padova, Vicenza, Trento, Brescia, care deşi excomunicat rămâne o ameninţare pentru Biserică.[20]
Au loc dese atacuri asupra inchizitorilor, cum a fost cazul lui Piero de Verona, ucis cu lovituri de topor de către un criminal cu numele Carino, eliberat ulterior de podestatul[21] oraşului. La Parma poporul se răscoală împotriva inchizitorilor ucigând un călugăr dominican, după ce au fost arse două femei pe rug.[22]
Datorită acestor atacuri Biserica începe să îşi recruteze şi ea forţe armate după exemplul Societăţii Sfântului Spirit, constituită în 1260 la Piacenza. Reuşeşte să creeze o ligă catolică, formată din seniorii oraşelor Bologna, Parma şi Reggio, a cărei misiune era de a aduce sub ascultare oraşele ce se opuneau Inchiziţiei.[23]
În 1234, Accursio Aldobrandini, negustor florentin, prin peregrinările sale cunoaşte mai mulţi străini cu care stă de vorbă, apoi se salută pe stradă, dă chiar bacşiş unui servitor al lor. Ştiind reputaţia Inchiziţiei în astfel de cazuri şi aflând că acei oameni erau eretici, el se duce la papa Grigore al IX-lea pentru a mărturisi vina. Papa îl lasă să plece după plata unei cauţiuni, apoi în predă episcopului din Florenţa. Datorită faptului că era un om bogat şi cu multă influenţă în oraşul său, este iertat sub motivul că a făcut dovadă de bună credinţă ducându-se să se spovedească papei.[24]
Puterea unei instituţii se vede atunci când ea nu este constrânsă pentru a face favoritisme, iar Inchiziţia a fost o instituţie puternică din acest punct de vedere, iar pentru a susţine această idee avem cazul lui Tomaso din Aversa care a supus la cele mai groaznice chinuri pe franciscanii acuzaţi de erezie.[25]
Vrăjitoria cunoaşte şi în Italia o dezvoltare deosebită astfel, în 1450, inchizitorul Bartolomeo din Come a vrut să se documenteze mai bine în această problemă pentru a putea lupta împotriva ei. Pentru atingerea acestui scop s-a dus împreună cu Lorenzo din Concoresso şi notarul Giovanni din Fossatto la locul de întâlnire al vrăjitoarelor, lângă Mendrisio, şi au asistat la orgiile şi incantaţiile lor, pe ascuns. Dar se pare că ascunzătoarea lor a fost descoperită, iar demonul care prezida adunarea şi-a trimis acoliţii, iar aceştia i-au bătut pe cei trei reprezentanţi ai Inchiziţiei, astfel încât au murit în decursul a cincisprezece zile.
Deşi majoritatea inchizitorilor erau cunoscuţi ca fiind cruzi şi nemiloşi, au existat şi unii care aveau o dragoste fără margini pentru aproapele său şi erau plini de bunăvoinţă. Unul dintre ei a fost fratele dominican Giovanni Schio care a determinat a reuşit în 1233 să convingă grupările ostile să depună armele şi să încheie o pace mutuală. Acesta a mai avut succese şi la Padua, Trevisa, Feltre şi Belluna. Totuşi atunci când era vorba de pedepsirea unor eretici înverşunaţi nu avea milă deoarece credea că prin această acţiune a lui îi va salva. În acest mod a acţionat atunci când era inchizitor la Verona şi a condamnat şaizeci de bărbaţi şi femei să fie arşi de vii ca eretici.
În ceea ce priveşte tortura în Italia avem cazul Veneţiei, unde autorităţile şi publicul s-au opus utilizării ei. În 1356 când fratele Mihail din Pisa, inchizitor la Treviso, a închis câţiva evrei reveniţi la iudaism, tribunalul civil din Veneţia a reţinut oamenii Inchiziţiei şi i-a supus torturii pentru a le da o lecţie a ceea ce făceau ei altora.[26]

Studiu de caz: Dolcino de Novara


Unul dintre cei mai importanţi conducători al ereticilor a fost Dolcino de Novara. Acesta a făcut parte din „Mişcare apostolilor” înfiinţată de Gerardo Segarelli.
Gerardo Segarelli era un ţăran incult şi sărac. Acesta umbla îmbrăcat într-o mantie albă ca apostolii şi propovăduia apropierea Judecăţii de Apoi şi a instaurării adevăratului regat al lui Dumnezeu. Ii se alătură în curând mulţi adepţi care încep să trăiască asemenea lui, în sărăcie.
Sunt condamnaţi în 1274, pentru ca apoi printr-o bulă papală să înceapă o serie de represiuni asupra lor. Segarelli este ars pe rug, locul său fiind luat de Dolcino de Novara.[27]
Mişcarea pe care o conducea Dolcino a pus în impas Inchiziţia deoarece era condusă nu de un sărman persecutat, ci de o căpetenie, cu valenţe militare. Dar nici Inchiziţia nu mai este acea instituţie de la început, astfel că între cele două formaţiuni izbucneşte războiul.[28]
Faptele sale îl face pe Dolcino să fie ereticul cel mai cunoscut din tot Evul Mediu italian. El întruchipează atât conducătorul religios, comandantul unor trupe antrenate pentru luptă şi raiduri, cât şi rebelul, precursor al revoltelor ţărăneşti.
Predică la Bologna, apoi se îndreaptă spre lacul Garda (lângă Riva), de unde trimite o scrisoare credincioşilor sinceri. În această conferă „Mişcării apostolilor” o structură spirituală, care are ca obiectiv lupta împotriva hegemoniei ierarhiei romane. Astfel el declară libertatea absolută atât în privinţa preceptelor emise de papă, cât şi faţă de supunerea faţă de Inchiziţie.
          Dolcino este văzut de partizanii săi ca un model al credinciosului, „homo bonus”, acel om bun cum ar trebui să fie toţi, dar şi „caput et magister”, conducător şi învăţător. Astfel se explică incredibila fidelitate a „apostolilor” pentru profetul lor, până la moartea sa.
Mitul lui Dolcino îl transformă pe acesta într-un martir aproape de a fi considerat un sfânt şi un înfăptuitor de miracole. Dar datorită faptului că ultimii săi ani de viaţă îi petrece pe câmpul de luptă pierde sanctificarea populară.
El conferă ereziei un sistem nou, şi anume capacitatea de a combate un sistem structurat inclusiv cu armele pe care le foloseşte acel sistem, dar în numele dreptului la libertate.[29]
Datorită faptului că a fost mereu persecutat nu poate munci pentru a se întreţine, trebuie aşadar să se bizuiască pe bunătatea celor din jur care doresc să îl hrănească şi găzduiască. Întotdeauna intră în locuri populate seara pentru a nu fi descoperit de urmăritori, nu poate rămâne mult timp în acelaşi loc, petrecându-şi noaptea predicând în locurile în care credincioşii vor să îl asculte.
Dolcino în lupta sa împotriva Bisericii Catolice îşi adună soldaţii din rândul oamenilor de rând în fruntea cărora obţine unele succese, dar datorită lipsei de organizare şi a experienţei luptătorilor săi este prins în ambuscadă de soldaţii Bisericii. Hăituiţi de aceştia din urmă Dolcino şi ai lui se refugiază pe Monte Rubello, unde îşi organizează tabăra ca un adevărat strateg cu numeroase puncte de apărare.
Împotriva lui vine Raniero Avogadro, episcop de Vercelli, un înverşunat luptător contra ereziei. Acesta conduce forţele comunale şi inchizitoriale împotriva lui Dolcino. Îi vin în ajutor şi inchizitorii din Lombardia, arhiepiscopul din Milano şi ducele de Savoia, din ordinul papei Clement al V-lea.
După mai multe ciocniri luptătorii lui Dolcino cedează, iar Dolcino şi credincioşii lui partizani sunt capturaţi în viaţă şi încarceraţi la Biella, în temniţa episcopului.[30]
Iată cum descrie un anonim contemporan întâmplările într-o ostilă „Istorie a fratelui Dolcino” (Historia fratria Dulcini heresiarche di anonimo sincrono): „În joia mare din anul 1307, în ziua de 13 a sus-scrisei luni martie, după lupte îndelungate şi multe osteneli, zisul frate Dolcino, căpetenia ereticilor, a fost prins în persoană în munţii Triverro, împreună cu Margareta din Trento, tovarăşa lui, şi cu Longino din Bergamo(…).Apoi, în aceeaşi zi, întăriturile şi tabăra lor au fost arse, distruse şi împrăştiate. Şi tot aici, în acea zi, mai bine de o mie dintre ei au fost nimiciţi fie de flăcări, fie că s-au înecat în râu(…), sau au pierit de sabie şi de o moarte foarte crudă. Iar amintitul Dolcino împreună cu Longino, după prinderea lor, au fost înfăţişaţi sus-zisului domn episcop (Rainiero degli Avogadri, episcop de Vercelli, Piemont etc), în cetatea Biella. Domnul episcop a poruncit ca ei să fie păziţi în închisorile sale, punându-le obezi grele la picioare, la mâini şi la gât(…)”.[31]
Procesul lui Dolcino a rămas învăluit în mister, cert este faptul că a avut loc un interogatoriu dar nu se ştie dacă acuzatul a cedat în faţa inchizitorilor.
Cronicarii relatează modul în care a fost dus Dolcino la locul execuţiei. În ciuda faptului că torturile aveau loc de obicei ferite de ochii publicului, în cazul lui Dolcino aceasta s-a săvârşit pe ceea ce s-a numit „drum al crucii”, astfel cleşti înroşiţi în foc smulgeau părţi din trupul lui Dolcino, în timp ce acesta îşi sfătuia partizanii să reziste supliciilor fără frică.[32]
Acelaşi anonim a cărei operă am citat-o mai sus spune, în legătură cu încăpăţânarea lor de a abjura erezia: „Şi totuşi nici unul dintre ei şi nici Margareta „frumoasa” n-a vrut nici o clipă să se întoarcă, nici cu jurăminţi sau pentru răsplată, nici în vreun alt chip, la adevărata credinţă catolică, ci au pierit astfel mizerabilii, în încăpăţânarea şi în vârtoşenia inimii lor”.[33]
Inapoi                                                                                                                        Pagina urmatoare
[1] Frederic Lampiers, Dicţionar de cultură generală, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p. 808.
[2] Mihai Floroaia, op. cit., p. 65.
[3] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 197.
[4] Mihai Floroaia, op cit., p. 67.
[5] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 47.
[6] Mihai Floroaia, op. cit., p. 68.
[7] Ibidem, p. 68.
[8] Radu Manolescu (coord.), Istoria medievală universală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1985, p. 172.
[9] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 23.
[10] Colin Morris, op. cit., p. 346-347.
[11] ghibelini - partizani ai unei fracţiuni politice a nobilimii florentine, care în sec. XII-XV au susţinut pe împăraţii germani.
[12] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 23-24.
[13] Mihai Floroaia, op. cit., p. 76.
[14] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 24
[15] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 105.
[16] ***, The New Cambridge Medieval History, vol. 5, p. 176.
[17] A. Hyatt- Verrill, op.cit., p. 106.
[18] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 26.
[19] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 44.
[20] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 27.
[21] podestat - primarul sau guvernatorul unui oraş italian în perioada medievală.
[22] Mihai Floroaia, op. cit., p. 77.
[23] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 27-28.
[24] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 88.
[25] Ibidem, p. 48.
[26] Ibidem, p. 150.
[27] Gheorghe Vlăduţescu, Ereziile Evului Mediu creştin, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p.70.
[28] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 32.
[29] Ibidem, p. 33.
[30] Ibidem, p. 40.
[31] Gheorghe Vlăduţescu, op. cit., p. 70-71.
[32] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 41.
[33] Gheorghe Vlăduţescu, op. cit., p. 72.

Posted in , , , , , , , , | Leave a comment