Vexarea sau tortura
Pentru a
obţine de la inculpaţi mărturisiri ale vinovăţiei, care în viziune
inchizitorilor erau superioare dovezilor, se recurgea uneori la mijloace de
constrângere. Pentru alegerea celor mai convenabile mijloace de constrângere
judecătorii aveau la dispoziţie o adevărată ierarhie de pedepse. Acuzatul putea
fi privat de hrană, odihnă, pe o perioadă determinată sau pus în lanţuri.
Bernard Gui considera că utilizarea acestor pedepse pe perioade mai lungi, uneori
de câţiva ani, duceau la „deschiderea
spiritelor”, Vocatio dat intellectum.
Etapa
care urmă, în cazul în care suspectul rezista la constrângerea iniţială era
utilizarea torturii. Anterior
secolului al XIII-lea Biserica era împotriva utilizării acestor modalităţi de
chestionare, canoanele interzicând membrilor Bisericii de a se folosi de
tortură sau de a fi prezenţi când cineva era torturat.[1]
Situaţia
s-a schimbat odată cu bula Ad extirpanda, din 15 mai 1252, dată de papa
Inocenţiu al IV-lea, în care legaliza tortura.[2]
Pentru a
se preîntâmpina greşelile canonice era interzisă moartea sau mutilarea
suspectului- „cita membri diminutionem et mortis periculum”.[3]
Eymerich
afirma: „este neîndoielnic vrednic de laudă să se aplice tortura, dar dezaprob
cu tărie pe acei judecători sângeroşi care, pentru nu ştiu ce glorie, se dedau
la schingiuri rafinate şi atât de crude încât învinuiţii mor sub tortură şi îşi
pierd unele mădulare”.[4]
În ceea
ce priveşte personalul necesar torturării sau aplicării diferitelor sentinţe
ale inchizitorilor, recrutarea călăilor a întâmpinat deseori greutăţi deoarece
clasele privilegiate considerau astfel de ocupaţii mult sub demnitatea lor, în
timp ce oamenilor simpli le provoca dezgust şi oroare.
Unii
dintre călăi erau criminali absolviţi de pedeapsă şi beneficiind şi de o
remunerare substanţială. Persoana călăului era protejată de lege. Acesta comercializa hainele şi
bunurile rămase de la cei executaţi. Uneori medicii îi cumpărau cadavrele pentru
studii.[5]
Tortura
se impunea când individul oscila în declaraţii sau atunci când asupra
individului sunt aduse mai multe acuzaţii grave. Chinurile erau în funcţie de
gravitatea faptei, iar în timpul torturii el era interogat continuu.
Camera
de tortură era, de obicei, amplasată la capătul unui culoar subteran, străjuită
de ziduri puternice. În interior se afla o masă acoperită cu postav, pe care se
aflau un crucifix, un ceas de nisip pentru măsurarea duratei procedurii
inchizitoriale şi două lumânări pentru luminarea grotei, care apărea în închipuirea
condamnaţilor asemenea unui cavou. Alături se găseau călăii înveşmântaţi în
robă neagră, cu capişonul găurit în dreptul gurii, nasului şi ochilor.[6]
Înainte
de începerea torturii suspectul era dezbrăcat în faţa instrumentelor de
tortură, timp în care inchizitorul îi arăta ce urma să pătimească, cerându-i să
îşi recunoască rătăcirea. În cazul în care acuzatul refuza, călăul începea
tortura. Primele metode utilizate erau cele mai puţin dureroase. În tot acest
timp călugării urmăreau procesul, iar grefierii consemnau totul. Dacă tortura
nu mai putea fi suportată de către acuzat se lua o pauză pentru ca acuzatul să
îşi revină, iar judecătorul să îl poată interoga. Dacă victima nu mărturisea în
jumătate de oră tortura era oprită, iar judecătorii hotărau reluarea
chestionării peste câteva zile.[7]
Nu erau
torturaţi copii sub 14 ani, femeile însărcinate, bătrânii, persoanele grav
bolnave.[8]
Pentru ca
inchizitorii să poată participa la tortură, papa Urban al IV-lea i-a autorizat
pe inchizitori să se absolve reciproc de orice vină de încălcare a
regulamentelor canonice. După această decizie inchizitorii nu numai că asistau
şi prezidau probele de tortură, dar au început să le şi aplice. Inchizitorii
erau conştienţi de faptul că unii oameni mai puţin rezistenţi din punct de
vedere fizic şi psihic puteau mărturisi orice, în timp ce eretici mai
rezistenţi rămâneau impasibili. Cu toate acestea torturile au fost aplicate de
multe ori abuziv. Pentru a opri aplicarea abuzivă papa Clement al V-lea a
decretat constituţia „Multorum querela”, din 1311, în care se specifică faptul
că inchizitorii nu puteau să îi supună torturii pe acuzaţi fără acordul
episcopului de acolo, iar acesta nu putea acţiona fără asentimentul
inchizitorului. Se spera că prin această decizie se va opri violenţa, dar de
cele mai multe ori, preoţii sau episcopii acceptau să acorde puterea
tribunalelor inchizitoriale, care acţionau nestânjenite.
Judecătorii
puteau opta pentru una din următoarele forme de tortură: flagelarea, furcile,
spânzurarea de mâini sau de picioare, cărbunii încinşi, proba apei, etc.[9]
Chestiunea
sau proba apei se realiza prin legarea învinuitului cu nişte
frânghii care îl fixau pe un suport, cu capul mai jos decât trupul. Frânghia
era răsucită cu ajutorul unei pene, care făcea ca legăturile să îi pătrundă
adânc în carne. Se utiliza un instrument asemănător cu o furculiţă metalică
care îi ţinea gura deschisă. Apoi i se introducea o bucată de pânză şi i se
turna apă în gură cu ajutorul unui corn de vită, care servea drept pâlnie. Se
foloseau patru recipiente din care se turna apă fiecare având capacitatea de 2
litri de apă şi reprezenta supliciul ordinar. Dacă cel torturat rezista după
cei 8 litri de apă se mai adăugau încă 8 litri care reprezentau supliciul
extraordinar. Se provoca astfel o senzaţie de sufocare care îl obliga să
înghită câte puţină apă pentru a nu se asfixia. De obicei nu se i dădea nimic
de mâncare pentru a nu voma. Apa determina o dilatare a stomacului, care
împiedica plămânii să respire şi inima să bată. Toate aceste simptome se
combinau cu dislocarea articulaţiilor datorită frânghiilor întinse la maximum.
Supliciul
ghetei presupunea folosirea unor ghete confecţionate din
pergament. Acuzatul era „încălţat”, după ce în prealabil, pergamentul fusese
înmuiat. Apoi urma uscarea pergamentului cu ajutorul unui foc puternic.
Pergamentul uscându-se se strângea pe picioarele torturatului provocându-i
dureri insuportabile, fără a i se provoca moartea, astfel putându-se lungi
tortura oricât. Această tortură este cu timpul perfecţionată, pergamentul fiind
înlocuit cu lemnul. Fiecare picior era prins între două scânduri, până mai sus
de genunchi, apoi picioarele erau strâns legate unul de celălalt. Cel care
tortura introducea o pană între scândurile de la mijloc, care apoi împinsă cu ajutorul
unui ciocan producea luxaţii sau zdrobiri ale oaselor picioarelor. Pentru
supliciu ordinar se foloseau 4 pene , iar pentru cel extraordinar 8 pene. [10]
Trasul
pe roată este o tortură de origine germană. Avea loc pe eşafod,
după pronunţarea sentinţei şi avea ca urmare moartea celui condamnat. Era o
pedeapsă destinată numai bărbaţilor şi avea loc pentru intimidarea maselor şi
distrarea aristocraţiei. Condamnatul era întins pe eşafod, apoi călăul îi
fractura oasele braţelor, antebraţelor, coapselor, gambelor şi toracelui din 11
lovituri. Era legat apoi pe o roată de căruţă fixată orizontal pe un pivot, cu
mâinile şi picioarele frânte în spate şi faţa în sus. Pentru a asculta posibile
mărturisiri lângă el stătea un confesor. În cazul în care, torturatul rezista
mai mult, el putea fi ştrangulat sau ars pe rug.[11]
Arderea
picioarelor se realiza cu ajutorul unei mese, pe care era întinsă
victima, ale cărei picioare erau legate deasupra unui recipient cu cărbuni
încinşi peste care se turna, din timp în timp, ulei pentru intensificarea
arderii. De pe picioarele victimei se desprindea, până la os, muşchii jumătate
carbonizaţi. După această tortură victima, în cazul în care supravieţuia, nu
îşi mai putea folosi picioarele.[12]
Estrapada este de
origine italiană şi constă în suspendarea învinuitului de o frânghie trecută
peste un scripete fixat în tavan. Condamnatul avea mâinile la spate legate de
acea frânghie suspendată. Călăul îl ridica pe torturat cât mai sus posibil, iar
pentru ca tracţiunea să fie mai puternică i se legau de picioare greutăţi de
peste 125 de kilograme. Atunci când capul victimei atingea tavanul, se dădea
drumul brusc scripetelui lăsându-l pe cel torturat să cadă la o distanţă de
până la 50 cm de sol. Operaţia se repeta de mai multe ori până cel condamnat
ceda. Din cauza deselor urcări şi coborâri rapide braţele celui chinuit erau
adesea smulse.[13]
Una
dintre cele mai ingenioase instrumente de tortură a fost „fecioara de fier”.
Deşi mai este denumită şi „fecioara engleză”, originea acesteia pare a nu fi
engleză, ci este mai degrabă atribuită inchizitorului spaniol Ferdinand Valdes.
Ce este foarte interesant, este faptul că execuţia avea loc fără călău. Victima
avea parte de „sărutul fecioarei” după ce era torturat cu ajutorul celorlalte
instrumente pentru ca apoi să fie tratată cu bunăvoinţă, dusă într-o cameră
luminoasă, hrănită bine. Apoi era condusă la inchizitor care îi promitea
salvarea, dându-i ocazia să sărute „obrazul sfânt al fecioarei”. În timp ce
aceasta încerca să realizeze cerinţa inchizitorului, la picioarele ei se
deschidea o scară. Pentru a nu cădea în gol se agăţa cu disperare de gâtul
„fecioarei”. Dar sub greutatea corpului victimei era declanşat un mecanism
ascuns care puneau în mişcare braţele „fecioarei” prevăzute cu cuţite, care se înfigeau
în trupul victimei. Din sânul drept al „fecioarei” ieşea un cuţit care
străpungea inima victimei. Această cădea în groapa deschisă unde era sfârtecată
de alte cuţite, fixate în pereţii laterali, iar automatul venea automat în
poziţia iniţială.[14]
Condamnatul
după ce era pus la toate aceste cazne era de obicei executat după toate formele
legale, dar nu înainte de a se încerca obţinerea de la el o denunţare a
complicilor. Aşadar mărturisirile nu erau considerate complete dacă nu
cuprindeau numele unor eretici, presupuşi tovarăşi ai acuzatului.[15]
Mărturiile
obţinute prin tortură nu aveau nici o valoare decât dacă ulterior erau
confirmate fără a se folosi metode de constrângere. Din această cauză în cadrul
registrelor judiciare tortura este amintită extrem de rar. În cazul în care
acuzatul rezista chestionării era absolvit de vină, dar continua să fie
interogat pentru alte presupuse fapte.
În cazul
în care suspectul nu mai recunoştea cele spuse sub tortură, pe primul plan
treceau mărturiile martorilor, care trebuiau să fie absolut sigure. [16]
Dacă nu
existau astfel de martori, unii inchizitori afirmau că victima trebuie pusă în
libertate, cu declaraţia că nu s-a dovedit nimic împotriva ei, în timp ce alţii
considerau că victima trebuie ţinută la nesfârşit în închisoare.[17]
Pe lângă
tortura fizică Inchiziţia folosea şi o tortură morală, care se desfăşura
astfel: în prima zi suspectul era maltratat, înjurat, ameninţat, apoi a doua zi
se purtau frumos cu el, îi dădeau hrană mai bună, îi permiteau să îşi vadă
soţia şi copii; a treia zi se revenea la tratamentul din prima zi, uneori chiar
mai rău.[18]
Tortura
a fost folosită în secolul al XIV-lea doar în cele mai grele cazuri, singura
care încă o mai întrebuinţa fiind Inchiziţia spaniolă.[19]
Pronunţare sentinţei
Pronunţarea
sentinţei în cadrul procesului inchizitorial de către inchizitor avea nevoie de
acordul episcopului diocezei pe teritoriul căruia se desfăşoară procesul.
Inocenţiu al IV-lea a hotărât ca nici o pedeapsă să nu fie dată fără acordul
episcopului, în timp ce papa Alexandru al IV-lea a permis tribunalelor
inchizitoriale să acţioneze liber. Papa Urban al IV-lea a impus din nou
asentimentul episcopilor pentru condamnările la moarte sau la închisoare pe
viaţă. În sfârşit, Bonifaciu al VIII-lea a cerut episcopilor să îşi de acordul
pentru orice fel de pedeapsă.[20]
Tribunalul
era alcătuit din magistraţi, numiţi „boni viri”, al cărui număr varia de la doi
la douăzeci şi care aveau drept consultativ. Aceştia făcea parte dintr-un
consiliu format din jurisconsulţi laici, clerici, notari, la ajutorul cărora
apela inchizitorul. Ei erau în număr de maximum patruzeci şi li se înmâna un
rezumat al dezbaterilor şi nu cunoşteau numele martorilor, iar după ce studiau
dosarul îşi spuneau părerea. În general judecătorii urmau sfaturile acestor
juraţi, iar dacă modificau uneori sentinţele o făceau limitând severitatea
pedepsei.
Aceşti
juraţi nu erau plătiţi şi încercau să strângă cât mai multe cazuri posibile pe
care le judecau într-o singură zi din săptămână. Astfel datorită faptului că
timpul nu prea ajungea pentru deliberări serioase multe din condamnări se
făceau în grabă după simpla impresie. Cazurile mai importante erau amânate
pentru deliberări mai aprofundate.
Uneori
se pronunţau legislaţii speciale pentru anumite cazuri, iar dacă existau opinii
diferite şi nu se ajungea la un compromis inchizitorul obliga adunarea, prin
ameninţări să de un răspuns unanim. [21]
Sentinţele
erau anunţate în mod solemn în cadrul unei predici generale numite „ auto da
fé”. Avea loc duminica şi se desfăşura după următorul tipic: dimineaţa se forma
o procesiune ce avea în frunte autorităţile laice şi ecleziastice locale,
steagul verde al Sfântului Oficiu, inchizitorul şi auxiliarii lui, ostaşi.
Participanţii la procesiune tămâiau, cântau imnuri religioase, înălţau
rugăciuni. Urma apoi enumerarea celor iertaţi, care stăteau în genunchi şi îşi
afirmau cu voce tare pocăinţa şi se rugau. Prin acestea se ridica sentinţa de
excomunicare, în vigoare până atunci. Se menţionau apoi sentinţele pentru
eretici, începându-se cu cele mai uşoare pentru a se încheia cu cele mai
înspăimântătoare.[22]
Pentru
ca acuzatul să poată fi văzut de către public se ridica o estradă în piaţa
centrală sau în faţa bisericii.[23]
După ce condamnaţii erau urcaţi pe eşafod cu o
lumânare în mână şi cu un ştreang la gât, se făcea o slujbă religioasă după
care inchizitorul rostea predica împotriva ereziei, acorda indulgenţe şi îi
ameninţa pe aceia care ar fi vrut să împiedice activitatea tribunalului. Urma
apoi citirea sentinţei de grefier, iar osânditul era întrebat dacă abjură
erezia. Verdictele care puteau să fie enunţate erau în număr de 13 şi aveau
menirea de a semănă groaza.[24]
Inculpatul
putea face apel la papă atâta timp cât condamnarea nu era încă pronunţată. Dar
de cele mai multe ori nu se ajungea la întreruperea procesului deoarece
tribunul nu considera motivele legitime, iar Sfântul Scaun era foarte departe
de tribunalele inchizitoriale. Acest drept îl aveau toţi condamnaţii în afară
de cei acuzaţi de vrăjitorie.[25]
Unele
dintre apelurile la papă au primit şi răspunsuri favorabile: 1323 un nobil din
Poiton, numit Partenaz a făcut apel al papă sub pretextul că judecătorul era
pornit împotriva a dintr-o duşmănie personală, apelul este rezolvat favorabil
de către un comitet de episcopi, după ce iniţial fusese respins de către papă.
Aimeric din Bressols este scutit de pedeapsă datorită faptului că era bătrân de
către papa Alexandru al IV-lea.[26]
În cazul
sentinţelor definitive şi în special al celor capitale, nu exista nici o
posibilitate de recurs.
2.2.
Sentinţele inchizitoriale
După
proces ereticii nepocăiţi sau cei căzuţi în greşeală erau predaţi puterii
seculare.
Inchiziţia
reprezenta organul care îi pedepsea pe fii neascultători, culpabili de patricid
religios împotriva Bisericii, care era văzută ca o mamă iubitoare. Inchizitorii
considerau că sufletul poate fi purificat prin suferinţa trupului. Aveau ca
exemplu patimile lui Iisus pe cruce, care a pătimit pentru a răscumpăra
păcatele altora, astfel un eretic trebuia să sufere cel puţin pentru păcatele
lui. Unii dintre ei considerau că spectacolele suferinţei la care erau obligaţi
să asiste credincioşii puteau provoca o agonie mintală care sanctifica
sufletul.[27]
Principalele
pedepse date ereticilor erau confiscarea averii, închisoarea şi pedeapsa cu
moartea, biciuirea în public, flagelarea, pelerinajele, etc.
Inapoi Pagina urmatoare
[1]
Walter Ullmann, op. cit., p. 166.
[2] ***, The New Cambridge Medieval History, Vol. 5
(1198-1300), Cambridge Histories Online ©Cambridge University Press, 2008, p.
173.
[3] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 48.
[4] Doru Cosma, op. cit., p. 109.
[5] Mihai Floroaia, op. cit., p. 47.
[6] Pavel Nicoară, Inchiziţia, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1963 , p. 43.
[7] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 48.
[8] Mihai Floroaia, op. cit., p. 32.
[9] Ibidem,
p. 33.
[10] Mihai Floroaia, op. cit., p.
34-35.
[11] Ibidem,
p. 36.
[12] Pavel Nicoară, op. cit., p. 45.
[13] Mihai Floroaia, op. cit., p. 37.
[14] Pavel Nicoară, op. cit., p. 48.
[15] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
147.
[16] Guy Testas, Jean Testas, op.cit.,
p. 49.
[17]A.
Hyatt- Verrill, op. cit., p. 147.
[18] Ibidem,
p. 127.
[19] Mihai Floroaia, op. cit., p. 39.
[20] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 50.
[21]
A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 71.
[23] Ibidem,
p. 48.
[24] Mihai Floroaia, op. cit., p. 39.
[25] ***, The New Cambridge
Medieval History, vol. 5, p. 173.
[26] Ibidem,
p. 40.
[27] A. Hyatt- Verrill, op. cit. , p.
18.
