Capitolul 1
Începuturile Inchiziţiei
Inchiziţia
a aparut, din punct de vedere istoric, între sfârşitul secolului al XII-lea şi
începutul secolului al XIII-lea. În timpul existenţei ei de cinci secole şi-a modificat şi adaptat
obiectivele şi modalităţile de represiune, având o varitate de legături cu
politica. Putem vorbi despre Inchiziţii, decât despre o singură Inchiziţie
datorită complexităţii sale, nefiind o entitate omogenă şi unitară în regiunile
unde şi-a desfăşurat activitatea.
1.1. Etimologie
şi concept
Termenul
„inchiziţie” provine din latinescul „inquisitio”, care provine din verbul
„inquerere” – a ancheta.[1]
În literatura română de specialitate a pătruns pe filieră franceză provenind
din termenul francez „inquisition”.
Inchiziţia este definită de
majoritatea dicţionarelor ca instituţie a Bisericii catolice care judecă pe cei
vinovaţi de erezie şi pe cei care manifestau sub orice formă ostilitatea sau
nesupunerea faţă de Biserica catolică.[2]
Scopul acestei instituţii conform lui
Victor Kernbach este de a organiza lupta împotriva ereziilor prin descoperirea
ereticilor şi aducerea lor la credinţa catolică.[3]
În lucrarea
sa, „Dicţionar religios”, preotul Ioan Stoian stabileşte ca moment de început
al instituţiei Conciliul de la Verona din anul 1183 şi afirmă faptul că în
decursul istoriei ei, mai ales sub conducerea iezuiţilor, a lăsat o tristă
amintire prin miile de persoane pe care le-a condamnat la început din fanatism,
apoi din interese monarhice.[4]
Mircea Eliade vorbind despre începutul
Inchiziţiei ca instituţie, în „Dicţionar al religiilor”, spune că instrumentul
acestei instituţii a fost creat în 1231 în cadrul cruciadei împotriva
albigenzilor şi a fost încredinţat Fraţilor predicatori, conduşi de Dominic
Guzman iar mai apoi şi Fraţilor minori, având ca mentor pe Francisc de Assisi.[5]
1.2. Context istoric
Inchiziţia
a apărut în Europa secolelor XII - XIII în condiţiile în care partea vestică a
Franţei aparţinea Angliei, Italia era împărţită în mai multe regate, Spania era
sub stăpânirea maurilor, iar Germania stăpânea centrul Europei.
Este necesar pentru a înţelege cauzele
de apariţie ale Inchiziţiei să cunoaştem şi evoluţia teritoriilor în care
această instituţie s-a dezvoltat.
Franţa
După
stingerea dinastiei carolingiene în 987 şi venirea Capetienilor la conducerea
Franţei, aceasta era o ţară a fărămiţării feudale, regatul fiind împărţit în
circa 15 principate teritoriale ai căror stăpânitori îşi exercitau atributele
suveranităţii şi recunoşteau regelui numai o autoritate nominală.
În timpul
domniei lui Ludovic al VI-lea (1108-1137) a avut loc acţiunea de întărire a
autorităţii regale prin înfrângerea seniorilor rebeli din cuprinsul domeniului
regal.
Urmaşul lui
Ludovic al VIII-lea (1137-1180) realizează o uniune personală între domeniile
capeţian şi aquitan prin căsătoria cu Alienor, moştenitoarea ducatului
Aquitaniei, cel mai întins principat teritorial din Franţa. Dar datorită
slabelor legături dintre nordul şi sudul Franţei şi a divorţului regelui în
1152 nu se realizează alipirea Aquitaniei la domeniul capeţian.
Filip al
II-lea August (1180-1223) a profitat de rebeliunile aproape permanente ale
feudalilor francezi din posesiunile plantagenete, de conflictele lui Henric al
II-lea cu fii săi sau de dificultăţile din Anglia ale lui Ioan Fără Ţară pentru
a elimina din Franţa o mare parte din stăpânirea străină.[6]
După moartea lui Filip
domeniul regal îşi triplează suprafaţa, iar comitatul Flandrei trece sub tutela
suveranului capeţian. Urmaşul lui Filip, Ludovic al
VIII-lea nu domneşte decât trei ani,
dar el este cel ce pregăteşte alipirea la domeniul coroanei teritoriile
contelui de Toulouse, Raymond VI, acuzat de erezie de către Biserică.[7]
Ludovic al IX-lea, zis cel Sfânt[8]
(1226-1270) este cel care face ca autoritatea regală să crească considerabil.
Având numai 12 ani regenţa este asigurată de mama sa, Blanche de Castilla.
Aceasta emite o serie de ordonanţe prin care reorganizează justiţia regală,
mărindu-i sfera de acţiune, devenind un mijloc de unificare şi centralizare a
statului.
În aceste
condiţii în Franţa apare o altă justiţie, de această dată de natură divină şi
anume Inchiziţia prin numirea în august 1235 a Fratelui dominican Robert,
poreclit „Bogomilul”, inchizitor general al Franţei.[9]
Italia
În Italia
se întîlneşte o largă varietate de organizări statale şi regimuri
social-politice: republici urbane (oraşe state care au supus autorităţii lor un
întins teritoriu înconjurător), principate teritoriale (ducate, marchizate,
seniorii), statul papal, regatul celor două Sicilii (mai târziu al Neapolelui).
Orientările
economice diferite şi divergenţa interselor politice aduc adesea oraşele şi
statele italiene în conflict unele cu altele. Cel mai răsunător conflict este
cel ce-i opune în timpul luptei pentru investitură pe partizanii împăratului, ghibelinii (de la castelul Weiblingen
al Hohenstaufenilor), partizanilor papei, guelfii, (de la familia germană Welfen, adversarii Stuafenilor).
În mare, oraşele din nord sunt guelfe, iar cele din centru şi Toscana se împart
între guelfi (Florenţa, Pisa) şi ghibelini (Sienna). Foarte adesea însă aceste
denumiri nu mai desemnează atitudinea politică a unui grup urban, ci lupta
pentru putere între diferite facţiuni.
Veneţiei
este din secolul al X-lea o republică nobiliar-patriciană. Autoritatea
centrală, cu funcţii însă mai mult reprezentative şi limitate de o serie de
instituţii aparţinea fostului duce bizantin, numit acum doge. Conducerea
aparţinea de fapt Marelui Consiliu, alcătuit din câteva sute de persoane,
recrutate din rândul nobilimii şi patriciatului, şi care în 1297 se închide în
faţa pătrunderii reprezentanţilor din familii mai noi. Din rândul acestuia, în
secolul XII-XIII se desprind alte instituţii, menite să asigure o mai mare
eficienţă a deciziilor. Micul consiliu; Senioria; Senatul.[10]
Genova,
principala rivală comercială a Veneţiei, era condusă de un doge, împreună cu un
Mare Consiliu.
Florenţa
s-a desprins în secolul al XII-lea de sub autoritatea marchizilor de Toscana şi
s-a organizat în comună condusă de consiliul celor 12 consuli şi consiliul
format din cca. 100 cetăţeni de vază. În secolul al XIII-lea, ca urmare a
afirmării politice a breslelor, conducerea oraşului se restructurează, în
componenţa Senioriei, principalul organ de conducere, intrând reprezentanţi ai
breslelor mari şi mijlocii, care prin Sentinţele dreptăţii din 1293 împiedică
accesul la funcţii al membrilor familiilor nobiliare şi patriciene vechi.[11]
În sudul
Italiei, dominaţia bizantină s-a menţinut până prin secolul al IX-lea, când
arabii au început să se instaleze în anumite zone. În secolul al XI-lea,
Sicilia şi sudul peninsulei sunt cucerite de normanzi, care organizează aici
regatul celor două Sicilii, condus de familia Guiscard. De la sfârşitul
secolului al XII-lea, printr-o alianţă matrimonială, regatul celor două Sicilii
revine Hohenstaufenilor, care, prin Frederic al II-lea (1197-1250), încearcă să
facă din el baza unui imperiu mediteraneean. Papa Inocenţiu al IV-lea, pentru a
slăbi puterea regelui german, oferă în 1266 coroana Siciliei lui Carol de
Anjou, fratele regelui Franţei Ludovic cel Sfânt. Stăpânirea franceză este
eliminată însă din insulă în 1382, în urma unei răscoale cunoscută sub numele
de „vecerniile siciliene”. Regele Pedro de Aragon, susţinut şi de papa Grigore
al X-lea, cucereşte Sicilia, apoi Sardinia. La mijlocul secolului al XV-lea şi
sudul Italiei este cucerit de la angevini, astfel că regatul celor două Sicilii
este reunificat sub stăpânirea Aragonului, devenit astfel o putere
mediteraneeană.[12]
În centrul Italiei se găsea statul papal, constituit în
urma intervenţiei francilor împotriva longobarzilor la mijlocul secolului al
VIII-lea. Puterea temporală a papei a fost contestată în timpul unor
mişcări populare ce urmăreau instaurarea republicii la Roma. Între 1309-1378
papa nu mai rezidează la Roma ci la Avignon, astfel că în teritoriile statului
papal puterea este exercitată de marile familii aristocratice. În acest timp
însă, printr-un sistem de impozite impus întregii creştinătăţi şi prin
folosirea unei birocraţii specializate, papalitatea edifică o monarhie
centralizată instituţional.
Relaţiile
dintre statele italiene au fost frecvent conflictuale, dar s-au înregistrat şi
colaborări, mai ales în faţa unui duşman comun. Astfel, împăratul german
Frederic I, sperând să profite de rivalităţile dintre oraşele italiene,
încearcă să impună prin dieta de la Roncaglia (1158) restituirea drepturilor
regaliene uzurpate de acestea. Opoziţia Milanului atrage după sine distrugerea
oraşului, dar italienii se unesc în Liga Lombardă[13],
care este victorioasă în faţa împăratului, la Legnano.[14]
Germania
Regatul Germaniei
s-a constituit în urma Tratatului de la Verdun prin desprinderea prin
desprinderea din Imperiul franc a părţii de răsărit. Teritoriul noului stat,
locuit de populaţii germanice al cărorc număr nu trecea mai mult peste trei
milioane, era cuprins între Elba şi Rin, având ca hotar sudic Munţii Alpi, iar
în sud-est întinzându-se până la fosta marcă răsărită a Imperiului carolingian.
Domnia lui Otto I a fost o perioadă de
întărire a autorităţii centrale şi de afirmare a statului german în politica
externă. Succesele obţinute de Otto I au făcut ca acesta să fie cel mai
puternic suveran din Europa apuseană din acea vreme şi astfel se explică el a
hotărât reinstaurarea Imperiului lui Carol cel Mare. Astfel datorită situaţiei
din regatul Italiei şi a crizei papalităţii Otto I intervine în Italia în 951
şi se încoronează rege al Italiei, iar în campania din 961 ajunge până la Roma
unde papa îi încredinţează coroana « imperiului roman » la 31
ianuarie 962. Otto I este numit « imperator augustus » al noului
Imperiu Roman. Astfel după secolul al XI-lea imperiul instaurat de Otto I este
cunoscut sub numele de “sfântul imperiu” (sacrum imperium).[15]
Conflictul pentru supremaţie între
papalitate şi imperiu, nu a fost numai o luptă politică, ci şi o confruntare de
principii care izbucneşte în secolul al XI-lea. Acest conflict are ca punct
principal excomunicarea lui Henric al IV-lea, care după ce primeşte iertarea ca
urmare a actului de credinţă săvârşit în faţa papei reporneşte războiul.
Se ajunge la o înţelegere prin
Concordatul de la Worms din 1122 dintre Henric al V-lea şi Calist al II-lea
prin care se stabileşte că puterea spirituală se desparte de puterea temporală.
Dar această înţelegere a fost numai un compromis, conflictul rămânând deschis
mai departe. Cel care
redeschide lupta dintre sacerdoţiu
şi imperiu este Frederic I Barbarossa, care sub pretextul ocrotirii Sfântului
Scaun intră în Italia şi supune oraşele lombarde, iar apoi învinge la Roma răscoala
lui Arnaldo[16].
Drept răsplată Frederic I este
încoronat de papă dar datorită intenţiilor sale de a obţine suveranitatea
războiul este redeschis de către papa Alexandru al III-lea, care se încheie
printr-o împăcare a celor doi şi căsătoria fiului lui Frederic I , Henric al
VI-lea cu moştenitoarea regatului Siciliei, Constanţa.
Sfârşitul secolului al XII-lea şi
începutul secolului al XIII-lea duc la o slăbire a regalităţii datorită
luptelor interne.Pentru Frederic al II-lea centrul puterii va fi în sicilia,
unde ia măsuri de centralizare, ameninţând să facă din Italia un stat în care
împăratul să stăpânească neîngrădit. Datorită refuzului lui Frederic al II-lea
de a pleca în cruciadă este excomunicat de către papa Grigore al IX-lea, fapt
de care profită oraşele din nordul Italiei pentru a se răscula.
În aceste condiţii începe lupta
împotriva ereziei în Germania şi implicit a Inchiziţiei care luptă împotrivă
necredincioşilor[17]
Anglia
În
Anglia, după cucerirea normandă regele a stabilit clar obligaţiile vasalice
atât pentru cei care îl urmaseră de pe continent, cât şi pentru acei nobili
anglo-saxoni cărora li s-a permis păstrarea pământurilor.
Puterea
regală a slăbit totuşi şi în Anglia, în urma unor lupte dinastice din secolul
al XII-lea, ceea ce a pus în faţa regelui Henric al II-lea Plantagenetul
sarcina întăririi acesteia. De
o deosebită importanţă au fost reforma militară, prin care se crea o armată
profesionistă, şi reforma judiciară, care extindea la scara întregului regat
competenţele tribunalului regal.[18]
O nouă
criză apare în timpul regelui Ioan fără Ţară (1199-1216), care, deposedat de
feudele din Franţa, este obligat să acorde o serie de privilegii nobilimii,
clerului, oamenilor liberi în general, consemnate în Magna Charta Libertatum (1215).
Astfel la scara Europei şi a istoriei sale documentul introduce pentru
prima dată ideea că puterea unui suveran poate fi controlată de supuşii săi în
mod permanent.[19]
În
urma altei confruntări între regalitatea engleză şi răzvrătiţi aparţinând
stărilor privilegiate, în 1265 este convocată o adunare reprezentativă
considerată de către istorici drept începutul Parlamentului englez şi al
colaborării acestuia cu regalitatea.
În timpul lui Eduard I (1272-1307), care a
dus numeroase lupte ce au necesitat fonduri importante, (cruciade, cucerirea
Tării Galilor, războiul împotriva Scoţiei), Parlamentul este convocat frecvent
şi îşi întăreşte puterea. Războiul de 100 de ani transformă Parlamentul într-un
organism de control al puterii regale.[20]
1.3. Originile Inchiziţiei
Biserica a fost cea care
a dat naştere Inchiziţiei. Papalitatea s-a comportat în secolul al XIII-lea ca
o adevărată putere europeană. Eforturile făcute de către pontifi în domeniul
legislaţiei canonice şi al administraţiei fac din statele lor o adevărată
monarhie centralizată.[21]
Inchiziţia
ca instituţie a apărut în secolul XIII, însă modul său de operare era foarte
cunoscut în secolele anterioare, procesul inchizitorial fiind numai o formă
evoluată a fostelor metode în uz de a descoperi crimele şi de a afla secretele
oamenilor. Aceste metode, multe dintre ele împrumutate de la musulmani, erau
folosite şi de autorităţi, de seniori şi chiar de bandiţi. Însă momentul
culminant care a stârnit indignarea societăţii medievale a fost utilizarea
acestor metode de către Biserică. Deşi la început scopul Inchiziţiei era acela
de a salva sufletele şi de a apăra creştinismul, ea a degenerat şi a făcut să
iasă cele mai josnice instincte ale naturii omeneşti, ameninţând să distrugă
religia şi civilizaţia pe care intenţiona să o apere.[22]
În timpul existenţei ei de cinci secole ea a avut mai multe etape,
modificând şi adaptând obiectivele şi modalităţile de represiune.[23]
Cele trei etape ale
Inchiziţiei : medievală, spaniolă şi romană au fost asemănătoare prin scopurile
urmărite şi prin mijloacele folosite.
Inchiziţia medievală a luat
fiinţă în secolul al XIII-lea pentru a combate erezia cathară şi valdeză din
sudul Franţei şi nordul Italiei. Cunoaşte o dezvoltare deosebită în întreaga
Europă dar odată cu intrarea puterii regalităţii ea îşi pierde autonomia.
Inchiziţia spaniolă a fost
întemeiată în 1478 de papa Sixt al IV-lea la stăruinţa regelui Ferdinand al
Aragonului şi a Isabelei, regina Castiliei. Obiectivul său principal a fost
exterminarea evreilor şi maurilor. A atins apogeul sub inchizitorul general
Thomas de Torquemada.
Inchiziţia romană sau Sacra
Congregatio Romanae et Universalis Inquisitiones seu Sancti Oficii (Sfânta
Congregaţie a Inchiziţiei romane şi Universale sau Sfântul Oficiu), numită în
acest fel de papa Paul al III-lea în 1542 când acetsa o organizează pentru a
lupta împotriva reformei protestante. Îşi exercită jurisdicţia îndeosebi pe
teritoriul Italiei.[24]
Miraculoasa îmbogăţire a
societăţii occidentale, ca urmare a dezvoltării comerţului, a marilor defrişări
şi renaşterii urbane, face ca Biserica să aibă o nouă problemă: gustul
câştigurilor şi al luxului, care se opune idealului fundamental de sărăcie şi
de caritate al Bisericii. Aceasta posedă imense domenii, strânge impozite,
participă la activităţi comerciale.[25]
În urma decăderii Bisericii
şi a prelaţilor săi la sfârşitul secolului XII a avut loc o scădere a
încrederii în preoţi şi în mod normal şi a Bisericii pe care o reprezentau şi
apariţia unor noi religii destinate să înlocuiască creştinismul.
Societatea omenească a avut
întotdeauna nevoie de credinţă şi religie să trăiască,dar depravarea clericilor
a arătat oamenilor că asemenea laicilor nici cei mai înalţi prelaţi nu sunt în
totalitate apăraţi de ispitele lumii şi astfel au căutat să descopere ei înşişi
adevărul. Atunci când un popor ignorant, superstiţios şi primitiv
începe să cugete şi caute o nouă religie acest lucru a dus nu de puţine ori la
extreme.[26]
Astfel religia şi Biserica catolică au
fost serios afectate mai ales că principalul aspect al religiei creştine era
adoraţia lui Dumnezeu şi renegarea Diavolului, iar prin apariţia multor religii
noi s-a ajuns până la renegarea lui Dumnezeu şi adorarea Diavolului. Acest lucru nu trebuie să mire mai ales că uneori chiar
preoţii practicau magia şi necromanţia. Ţinându-se cont şi de faptul că
religia Europei era încă influenţată de păgânism, creştinismul existând numai
de câteva secole, multe din noile religii erau bazate pe vechi rituale păgâne.
Trebuie să ţinem cont şi de existenţa
altor religii pe teritoriul Europei, cum ar fi mahomedanismul , budismul şi
chiar iudaismul, care aveau destui practicanţi, şi religiile schismatice,
foarte apropiate de catolicism. Epoca aceasta a fost caracterizată ca epoca
falşilor Mesia, pretinşilor sfinţi, aşa-zişilor mântuitori şi episcopi. Toate
aceste religii se pot grupa în două categorii: credinţele creştine
anti-sacerdotale şi doctrinele manicheene (doctrină fondată pe principiul
binelui şi răului). [27]
Credinţele creştine anti-sacerdotale erau foarte puţin
diferite de credinţa stabilită, dar erau împotriva fastului din Biserică şi a
abuzurilor preoţilor. Adepţii acestor religii considerau că un preot care trăia
în păcat nu putea conduce sacramentele, iar datorită condiţiilor din epocă
numărul celor demni să administreze lucrurile sfinte era deosebit de redus.
Noile credinţe considerau că bisericile nu îşi aveau
rostul deoarece rugile erau ascultate de către Dumnezeu din orice loc în care
ar fi fost pronunţate. Distrugerea crucii era o altă caracteristică a acestor
religii deoarece era considerată instrument al patimilor lui Hristos. Slujbele,
pomenile şi rugăciunile pentru morţi erau declarate ca inutile deoarece
sufletul după ce a părăsit trupul se găseşte în mâinile lui Dumnezeu.
Sacramentele puteau fi conduse de orice persoana, bărbat sau femeie, care ducea
o viaţă curată. Condamnau indulgenţele, omuciderea, chiar în timp de război, şi
acţiunea de a jura la tribunal.[28]
Majoritatea acestor dogme erau
diametral opuse dogmelor Bisericii Catolice şi erau îndreptate împotriva
corupţiei clerului.
Ca urmare a faptului că membrii
clerului catolic considerau orice negare a dogmei catolice egală cu adoraţia
Diavolului, poporul nu s-a limitat doar la interpretarea Sfintei Scripturi, ci
a dus totul la extrem, crezând că, din moment ce fărădelegea era aceeaşi, putea
dezvolta alte forme de religie, chiar şi păgâne. Ameninţarea venirii lui
Antihrist şi a Judecăţii de apoi, faptul că i se spunea că diavolii sunt
pretutindeni şi sunt responsabili de toate lucrurile rele, omul medieval a
încercat să se apropie de Diavol cu ajutorul credinţelor primitive.[29]
Deşi
libertatea de gândire nu era cunoscută, poporul nu înţelegea de ce evreii şi
musulmanii nu erau consideraţi eretici, ci doar infideli, şi nu se lua nici o
măsură împotriva lor. Răspunsul clerului era acela că aceştia nu au primit
botezul şi împărtăşania şi astfel nu era considerat un membru al Bisericii,
însă dacă un evreu sau un musulman se boteza în credinţa catolică, iar apoi
revenea la credinţa părinţilor săi, intra sub incidenţa tribunalului creştin.
Preoţii
catolici făceau parte din categoria puţinilor oameni instruiţi, astfel statul
social al preotului făceau din acesta o persoană aparte, el nu putea fi
pedepsit de nici o autoritate de anumite nelegiuri pe care le făcea. Clerici
deţineau şi o mare partea pământurilor
fertile ale Europei, având şi o oarecare autoritate asupra locuitorilor de pe
acele pământuri, în virtutea regulior feudale că cine locuia pe propietatea Bisericii
era vasalul ei.[30]
Pentru a deveni preot nu era necesar nici un examen
prealabil şi astfel numeroase persoane au intrat în cler pentru a avea parte de
beneficiile aduse de acest statut.[31]
Datorită delăsarea clerului ca urmare a viciului,
corupţiei şi acaparării de bogăţii şi a lipsei de preocupare pentru aducerea la
credinţa a primilor eretici Biserica pierde puterea asupra poporului şi chiar
asupra unora dintre membrii săi care se
alătură poporului, care devenise caracterizat de un fanatism ignorant fiind
gata oricând să devină un martir pentru a apăra ceea ce credea. Cel mai
greu de luptat era împotriva foştilor membrii ai clerului care întărea credinţa
noilor religii, poporul urmându-le exemplul.[32]
S-a încercat o reformare a
episcopiilor, mănăstirilor şi clerului, dar fără prea mare succes.[33]
Corupţia clerului pleacă însă de la cel mai înalt nivel.
Sfântul Scaun îşi revendică o serie de drepturi „pământeşti”, economice şi
politice şi încercă să îşi impună autoritatea asupra autorităţilor laice cu
ajutorul unor documente falsificate. Un exemplu în acest sens este Donaţia lui
Constantin[34].
Papii au creat teoria conform căreia orice
putere reală decurge numai din puterea bisericească, iar ei ar fi mai presus de
legile omeneşti. Cei mai îndrăzneţi susţinători ai acestei teorii au fost papa
Grigore al VII-lea (1073-1085) şi papa Inocenţiu al III-lea(1198-1216), când
papalitatea ajunge la cel mai înalt nivel al puterii ei politice. Inocenţiu al
III-lea afirmă că „aşa cum Luna îşi primeşte lumina de la Soare…tot astfel
puterea regală îşi primeşte strălucirea demnităţii sale de la autoritatea
pontificală”. Aceştia se considerau succesori ai Sfântului Petru, acesta fiind
considerat primul episcop al Romei, şi având ca baza citatul din Biblie, după
care acesta ar avea puterea „ de a lega şi dezlega toate în cer şi pe pământ”,
papii începând cu Grigore al VII-lea Hildebrand, au dorit să realizeze un stat
universal, a unei monarhii teocratice, regii şi prinţii fiind vasali ai
Statului Papal. În „dictatul papal” din 1075, Grigore al VII-lea[35]
enunţa principiul infailibilităţii Bisericii Romane şi afirma dreptul ei
exclusiv de a numi episcopii.[36]
În ceea ce priveşte
deplinătatea puterii pontificale avem descrierea Sfântului Bernard în opera sa „De
Consideratione ad Eugenium papam”: „Ei bine, fie! Să examinăm mai de aproape
cine eşti: altfel spus, care-ţi este rolul în Biserică? Deci, cine eşti tu?
Eşti marele preot, Suveranul Pontif, eşti principele episcopilor şi
moştenitorul Apostolilor. Tu eşti strămoşul nostru precum Abel, salvatorul ca
Noe, patriarhul precum Abraham. Tu reprezinţi ordinea lui Melchisedech,
demnitatea lui Aron, autoritatea lui Moise, jurisdicţia lui Samuel, puterea lui
Petru şi oncţiunea lui Iisus Hristos. Eşti cel care a primit cheile, cel care a
primit oile. Cerul are desigur şi alţi portari, există şi alţi păstori; cele
două titluri sunt însă cu atât mai glorioase la tine cu cât le-ai moştenit cu
mai multă distincţie. Ceilalţi nu au decât turmele care le-au fost desemnate:
fiecare o are pe a sa; tu, dimpotrivă, le-ai primit pe toate: eşti păstorul
şef. Nu numai oile, dar şi ceilalţi păstori sunt în paza ta.
Dacă vrei dovada, înseşi cuvintele
Domnului ne-o vor da. Cui, nu vorbesc episcopii, ci de apostoli, i-a
încredinţat el toate oile fără excepţie? „Dacă mă iubeşti, Petre, paşte-mi
oile.” Care oi? Trebuie să înţelegem prin acest cuvânt că este vorba de
locuitorii unei anume cetăţi, ai vreunui ţinut, sau ai unui regat anume? Nu
este oare clar că folosind termenul acesta general, „oile mele”, Domnul nostru
a ţinut să specifice că îi încredinţa lui Petru toate oile sale şi numai câteva
dintre ele? Nu avem nici o deosebire de făcut atunci când nu există
excepţie…Vezi deci că propriul tău statut ţi-a dat putere deplină: ceilalţi nu
au primit decât partea lor din aceste griji.”[37]
Datorită jafurilor,
cuceririlor şi dărilor percepute de Biserică în numele credinţei veniturile ei
cresc considerabil. Călugării cutreierau ţările Europei
pentru a strânge fonduri pentru organizarea de cruciade. Însă
această practică a continuat şi după terminarea cruciadelor, banii fiind
administrţi de papă şi de acoliţii săi. Astfel curia papală devenise cel mai
mare bancher din Europa apuseană.[38]
Clerul
înalt făcea comerţ cu relicve, moaşte, cu indulgenţe prin care se acorda
iertarea păcatelor. Episcopii îşi exercitau autoritatea în diocezele[39]
lor luând dări, oprimând poporul, provocau războiaie. Prin sacrificiul
ţăranilor iobagi şi dependenţi, Biserica devine unul dintre cei mai mari
proprietari feudali.[40]
Biserica nu
mai putea folosi nici excomunicarea, care atâtea secole a reprezentat o
pedeapsă care adusese la credinţă multe din oile rătăcite, însă acum îşi
pierduse forţa. Pe omul medieval nu îl mai afecta faptul dacă era înlăturat
dintr-o Biserică în care nu mai credea.[41]
Erezia continua să se răspândească cu
tot efortul papei prin lansarea de bule papale şi mesaje către prelaţi pentru a
lupta împotriva ei. Ea devenise tot atât de bine organizată ca şi Biserica
Catolică. Apar biserici cu proprii lor preoţi şi episcopi, dispreţuind pe faţă
Roma.
Prin condamnarea de către Biserică a
credinţelor eretice şi datorită faptului că, deşi lupta din răsputeri, nu le
putea distruge, îşi arăta slăbiciunea şi lipsa de putere de care dădea dovadă.
Bazele Inchiziţiei se pun în cadrul Conciliului de la Verona, din 1183, cu
scopul de a combate ereziile care au apărut în Europa, după secole de relativă
unitate în rândurile creştinătăţii din Apus.[42]
Însuşi papa Inocenţiu al
III-lea[43]
a declarat în cadrul celui de-al IV-lea Conciliu de Lateran „depravarea
poporului îşi are izvorul principal în cler şi de la cler pornesc toate relele
care îndurerează creştinătatea. Credinţa se stinge, religia
dispare, libertatea este încătuşată, dreptatea dată uitării, ereticii se
înmulţesc, schsmaticii devin îndrăzneţi, necredincioşii se întăresc, sarazinii
biruie”[44]
şi a enumerat diferite cazuri şi abuzuri flagrante. În acelaşi timp tot el
declară că : „Depravarea ereticilor nu trebuie să fie tolerată, dar mai afirmă
şi că religia oamenilor simpli nu trebuie să fie distrusă. Alminteri toleranţa
noastră îi va face pe eretici mai îndrăzneţi sau intoleranţa excesivă îi va
induce în eroare pe oamenii simpli, iar ei se vor întoarce la eretici.”[45]
Sub
Inocenţiu al III-lea, papalitatea reuşeşte să îşi întărească poziţiile în
Italia, Suedia, Danemarca, Polonia şi în alte ţări. Papalitatea iniţiază
cruciade, urmărind atât cuceriri teritoriale, cât şi aducerea Bisericii
greco-orientale sub ascultarea Romei şi de a pune mâna pe averile ei.
În cadrul
Conciliul de la Lateran din 11 noiembrie 1215 se stabilesc o serie de norme cu
privire la erezii: orice eretic era judecat şi sancţionat de justiţia laică
potrivit legilor în vigoare; suspecţii de erezie să fie purificaţi pe cale
canonică în faţa tribunalelor inchizitoriale; bunurile lor să fie confiscate;
autorităţile laice erau obligate sub jurământ să urmărească orice eretic.[46]
Papa
Inocenţiu al III-lea stabileşte în cadrul acestui conciliu prin canonul 3 modul
de procedură al tribunalului eclesiastic. Noua procedură care îl transformă pe
judecător în acuzator prin faptul că duce cu acuzatul o discuţie în
contradictoriu era în opoziţie cu vechea procedură a tribunalelor bisericeşti.[47]
În cadrul aceluiaşi conciliu decretează începerea unei
cruciade împotriva ereticilor. Însă Inocenţiu al III-lea moare la scurtă vreme
după închiderea conciliului, fără a mai putea vedea punându-se în mişcare
cruciada decretată de el.[48]
Acestea nu erau îndreptate împotriva musulmanilor sau a
necredincioşilor din Palestina, ci împotriva creştinilor din Europa. Erau
organizate împotriva tuturor celor care susţineau sau practicau erezia. Cei
care participau la cruciade erau animaţi de promisiuni ale izbăvirii de toate
păcatele. Printre ei se aflau atât oameni de vază, oameni ai Bisericii, cât şi
nelegiuiţi. Acest război aţâţa pe oameni între ei, familii contra familii,
fraţi contra fraţi, părinţi împotriva copiilor, ducând la distrugerea a
numeroase oraşe şi la pierderea de multe vieţi omeneşti.
Cu toate acestea ereziile continuau să
existe răspândindu-se din ce în ce mai mult. Ereticii dacă erau goniţi dintr-un
loc se aşezau în altul. Se refugiau în ţări ca Anglia sau Irlanda, unde uneori
găseau teren propice şi se dezvoltau repede.[49]
Dacă Inocenţiu al III-lea
este privit ca un reprezentant de excepţie al papalităţii hierocratice[50] din Evul Mediu, atunci cu siguranţă următorii papi au fost cei care au
transpus în faptă voinţa sa şi i-au definitivat planurile.[51]
Apariţia
fraţilor cerşetori ai ordinelor Franciscan şi Dominican a reprezentat o
resurscitare a luptei împotriva ereziilor.
Din punctul de vedere al istoriei,
Inchiziţia s-a născut ca reflex de autoapărare a Bisericii catolice într-o
epocă în care proliferarea şi virulenţa ereziilor constituiau o puternică
ameninţare pentru unitatea şi puritatea catolicismului.[52]
1.4. Călugării cerşetori - luptători împotriva ereziei
În secolul al XII-lea ca urmare a reformei monastice au
apărut noi organizaţii cu scopul de a continua ce a făcut mişcarea de la Cluny
în secolul al X-lea. Astfel apar ordinele franciscanilor şi dominicanilor
pentru a face faţă problemei câştigării la credinţă a musulmanilor şi
ereticilor prin persuasiune, prin educaţie sau prin efort misionar.[53]
Ordinele
călugărilor franciscani şi dominicani făceau parte din categoria călugărilor
cerşetori. Ei făceau jurăminte de sărăcie, castitate şi ascultare, însă ei nu
locuiau în comunităţile monastice, ci mergeau printre oamenii oraşelor pentru
ai ajuta şi a le predica în limba lor. Spre deosebire de ceilalţi călugări care
locuiau în mănăstiri şi se autosusţineau prin muncă, aceştia erau susţinuţi
prin pomeni şi prin daruri pe care le primeau de la oameni.
Aceştia
predică în special în oraşe, dominicanii în oraşele mari, iar franciscanii în
comunităţile urbane mici şi medii. Unii îşi prelungesc activitatea pe drumurile
străbătute de itineranţi.[54]
Erau sub
conducerea papei într-o măsură mai mare decât fuseseră ordinele dinaintea
secolului al XII-lea. Pe lângă călugării cerşetori franciscani şi dominicani
care erau mai importanţi în acea perioadă, s-au organizat şi călugării
cerşetori carmoliţi şi austini.
Ordinul franciscanilor a fost fondat de Francesco d` Assisi (1182-1226). Fiul
iubitor de plăceri al unui negustor bogat. A fost convertit ca urmare aunei boli, după care a părăsit casa tatălui său
pentru a se consacra sărăciei şi slujirii lui Dumnezeu. El formuleaza o serie
de reguli care implicau sărăcie, castitate şi ascultare, dar ascultarea de papă
era accentuată. Adună în jurul lui câţiva tineri şi obţine acceptarea
organizaţiei de către papa Inocenţiu al II-lea în 1209.
Unii istorici susţin
ideea că Francesco şi-ar fi descoperit vocaţia ascultând, în 1209, un pasaj din
Evanghelia după Matei: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi,
înviaţi pe cei morţi, curăţaţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-I; în dar aţi
luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în
cingătoarele voastre, nici traistă pe drum, ncii două haine, nici încălţăminte,
nici toiag, căci veşnic este lucrătorul de hrana sa” (Matei, X, 8-10).[55]
Ca urmare a dezvoltării rapide a ordinului apare necesitatea unei organizări
şi structuri mai complexe, care aveau ca scop prevenirea actelor de
indisciplină. Astfel în 1221 Francisc elaborează o nouă regulă, care duce la o
scindare a ordinului în adepţii şi în opozanţii noii regului. Opozanţii, numiţi
Spiritualii, s-au angajat într-o luptă prelungită cu adepţii noii reguli, ceea
ce face ca mai mulţi papi să ia măsuri împotriva lor, fiind consideraţi chiar
eretici.[56]
Ordinul
franciscanilor devine foarte popular, astfel încât o tânără în vârstă de 18 ani
pe nume Clare obţine permisiunea să organizeze un ordin de femei, cunoscut sub
numele de Sărmanele Clare. Un al III-lea ordin este înfiinţat în anul 1221
cu numele de „terţiari”
în care erau grupaţi acei bărbaţi sau femei laici care trăiau după regulile
ordinului, dar nu-şi puteau trăi viaţa seculară din cauza legăturilor familiste
sau de afaceri.
Franciscanii au fost întotdeauna în fruntea efortului
misionar al Bisericii Romane. Francisc a predicat în Spania şi Egipt. În Egipt deşi
a mers alături de cruciaţi a încercat să îl convertească pe sultan cu predica,
şi nu cu ajutorul armelor.[57]
Alţii au mers în Orientul Apropiat şi chiar în Orientul
îndepărtat, Ioan de Monte Corvino a ajuns până în Pekin înainte de 1300,
treizeci de mii de oameni s-au convertit prin el. Dar
dinastia Ming a distrus Biserica în anul 1368. Deschiderea drumului spre
emisferele apusene de către Franţa şi Spania face ca o mare parte a lucrării
misionare să fie făcută tot de către călugării franciscani.
Ordinul
devine tot mai centralizat sub conducerea unui general numit de papă ca urmare
a creşterii sale. Ordinul a avut mai mulţi învăţaţi, printre care Roger Bacon,
Bonaventura, Duns Scotus şi William Ockham. Becon a devenit un pioner în
experimentul ştiinţific, iar ideile lui Ockham despre natura realităţii au avut
influenţă asupra dezvoltării spirituale ale lui Luther, întărind abordarea
experimentală a vieţii în timpul Renaşterii.
Naşterea şi avântul rapid al franciscanilor se înscriu înpolitica de
recucerire spirituală întreprinsă la începutul secolului al XIII-lea de
papalitate.[58]
O altă
categorie a ordinului călugărilor cerşetori sunt dominicanii. În timp ce franciscanii erau mari misionari,
câştigând oamneii prin exemplul lor şi făcând apel la sentimente, dominicanii
erau învăţaţi care încercau să-I câştige pe oameni de la erezie prin
convingerea intelectuală.[59]
Numele
dominicanilor vine de la Dominic de Guzman (1170-1221), un preot spaniol
dintr-o familie nobilă care vizitează sudul Franţei şi îi compătimeşte pe
ereticii albigenzi din acea regiune şi vine cu ideea de a lupta împotriva
ereziei cu armele austerităţii vieţii, simplităţii şi argumentării. Aceştia puneau accent pe propovăduire.
Dominicanii, denumiţi şi „câinii Domnului”, aveau pe flamura
ordinului desenat un câine care sfâşie un eretic.[60]
Ordinul este
aprobat de papa Honorius al III-lea la 22 decembrie 1216, şi apoi s-a dezvoltat
ca o organizaţie foarte centralizată. Adresându-se lui Dominic, papa scria
următorele „Având în vedere faptul că
Fraţii din ordinul tău trebuie să fie campionii credinţei şi adevărata lumină a
lumii, noi confirmăm acest ordin şi îl luăm sub oblăduirea
noastră”. Biograful lui Inocenţiu al III-lea, Martin de Troppau, el însuşi
membru al acestui ordin, afirmă faptul că de fapt însuşi papa Inocenţiu al
III-lea dorise să confirme acest ordin.[61]
La rândul lui
papa Grigore al IX-lea,nepotul lui Honoriu, a cerut şi el ajutorul aceluiaşi
ordin. În bula pontificală Ille humani generis din 8 februarie 1232, acesta se
adreseaza dominicanilor astfel : „Am hotărât să îi trimitem pe Fraţii Predicatori împotriva
ereticilor din Franţa şi din provinciile învecinate şi vă rugăm şi vă cerem
( … ) să îi primiţi prieteneşte, să vă purtaţi bine cu ei şi să îi
ajutaţi”.[62]
Fiecare
grup era condus de un stareţ, care, la rândul lui, era sub ascultarea unui alt
stareţ, care conducea o provincie. În fruntea acestui ordin era un
conducător general, care răspundea în faţa papei.
Toma d`Aquino şi profesorul său, Albertus Magnus, au fost
principalii cărturari ai ordinului. Aquino a fost cel care a elaborat
sistemul de acum al teologiei Bisericii Romano-Catolice.
Albert cel Mare a studiat
ştiinţa greco-arabă, fiind un mare admirator al lui Aristotel, pe care încearcă
să îl asimileze gândirii creştine, pregătind sinteza pe care o va realiza
discipolul său Toma d`Aquino.[63]
Ordinului dominican i s-a dat în anul 1233
sarcina de a pune în mişcare roata Inchiziţiei după ce aceasta a fost
organizată. Cei mai importanţi membrii ai mişcării au fost Meister Eckhart şi
Johann Fauler, cunoscuţi mistici şi Savonarola, faimosul reformator florentin.
Unul dintre cei mai cunoscuţi dominicani este Petru din Verona. Acesta s-a
născut la Verona în 1203, din părinţi eretici, membrii ai ereziei cathare,
având parte însă de o educaţie romano-catolică. În timpul unui curs la Universitatea
din Bologna, asistă la o predică a fratelui Dominic, ale cărui cuvinte îl face
pe tânărul Petru să simtă că la primit pe Sfântul Duh, că şi el trebuie să îi
aparţină Domnului şi să vorbească în aşa fel încât nimeni să nu rătăcească
asemeni părinţilor lui. Petru răspunde chemării sale şi intră în ordinul
fraţilor predicatori. Predică la Milano, Bergamo, Como, Florenţa şi Roma şi
înfiinţează "Societatea căpitanilor
Sfintei Maria".
Este numit inchizitor pentru
Lombardia de către papa Grigore al IX-lea, iar datorită noului său post
călătoreşte des la Milano şi Como. Pe drumul dintre cele două oraşe este atacat
de ereticii pe care i-a combătut cu înverşunare, iar aceşti îi taie capul.
Sabia care la ucis pe acest martir al credinţei catolice este păstrată ca o
relicvă la Saveso. Inocentiu al IV-lea îl canonizează şi datorită faptului că
este prezentat ca fiind inchizitorul perfect, este considerat de popor patronul
Inchiziţiei.[64]
Călugării cerşetori reuşeau întărirea religiei între
credincioşii parohiilor prin slujirea lor altruistă. Faptele lor bune şi
predicile în limba naţională erau manifestări practice ale Bisericii pe care
oamenii la înţelegeau imediat.
Astfel predica a fost repusă la locul ei în Biserica
Catolică de către călugării cerşetori. Datorită faptului că erau
responsabili papei, au avut tentativa de a întări puterea papalităţii asupra
episcopilor locali şi conducătorilor laici.
Înfiinţarea de
universităţi la Paris şi Toulouse, ţinuturi cu un număr foarte mare de eretici,
avea ca scop formarea unui cleric capabil să reziste ereziei şi să o combată.[65]
Spitalele înfiinţate de ei tratau atât afecţiunile fizice
ale oamenilor, cât şi pe cele spirituale erau deosebit de importante. În timpul
epidemiei de ciumă neagră din anii 1348 şi 1349 au murit în jur de zece mii de
călugări cerşetori slujind oamenilor.
Dar mai
presus de toate ei au adus contribuţii enorme în domeniul învăţăturii, şi în
special în domeniul teologiei, unde numele lei Toma d`Aquino se evidenţiază ca
cel mai bun cărturar al mişcării călugărilor cerşetori.
Principalele centre ale
dominicanilor erau în oraşele universitare - Paris, Oxford, Verona, Bologna,
Koln, Toulouse, Roma, Madrid, Segovia - acolo unde erudiţia lor monopoliza
catedrele facultăţilor.[66]
Un anumit număr de membrii ai ordinelor dominican şi
franciscan proveneau din straturile
sociale care începuseră de puţin timp să domine societatea urbană. Către
această categorie de oameni se îndreptau cu precădere predicile fraţilor bazate
pe rugăciune şi pocăinţă.[67]
Sfântul
Scaun le-a încredinţat Călugărilor Cerşetori misiunea de a reprima ereziile.
Fiind supuşi numai autorităţii papale ei nu depindeau de autorităţile locale.
Nu trebuiau să dea socoteală episcopilor, iar sentinţele nu puteau să fie
modificate decât de Sfântul Scaun. Grigore al IX-lea ştia că episcopii au
legături strânse cu populaţia de vază şi ar fi fost mai reţinuţi în momentele
în care ar fi trebuit să treacă la represalii. Astfel tribunalele diocezane nu
erau întotdeauna competente, iar severitatea sau indulgenţa lor varia de la o
provincie la alta.[68]
Cele două mari ordine
s-au dezvoltat evitând la început conflictul cu papalitatea şi urmărind, în
linii mari aceleaşi scopuri, cu deosebirea că activitatea franciscanilor era
consacrată mântuirii trupului şi sufletului, iar a dominicanilor- mântuirii
sufletului şi convertirii ereticilor şi a necredincioşilor.[69]
În 1296
Sfântul Scaun avea în serviciul său o adevărată armată recrutată dintre cei mai
fideli credincioşi. Fraţii cerşetori neavând un domiciliu fix, proprietăţi sau diverse alte interese se
puteau dedicai întru totul luptei împotriva ereziilor.[70]
Aceste două organizaţii formau de asemenea o reţea invisibilă de poliţie
răspândită în toată Europa şi fraţii cerşetori erau însărcinaţi să-i descopere
pe aceia care încercau să se sustragă justiţiei.[71]
Puterea şi
încrederea de care se bucurau cele două organizaţii a provocat o invidie foarte
mare printre celălalte cercuri ecleziastice. Clerul obişnuit să ia sume mari de
la populaţie şi să acţioneze aşa cum dorea el, era acum ameninţat de o sărăcie
aproape la fel de mare precum a fraţilor cerşetori. Creştinii nu mai erau
obligaţi să plătească pentru nunţi, botezuri, înmormântări şi alte sacramente
realizate de către preoţi. Dominicanii şi franciscanii necerând pentru acestea
nici un fel de plată. Din această cauză clerul nu a ratat nici o ocazie să se
plângă pentru orice fel de nedreptate pe care o săvârşeau fraţii cerşetori,
aceştia fiind acuzaţi de nenumărate ori de erezie.[72]
Către
mijlocul secolului al XIV-lea mişcarea cerşetorilor a format corporaţii care
deţineau bogăţii, iar entuziasmul spiritul al primei generaţii de călugări
cerşetori a dispărut.
*
* *
[1] Ene Branişte, Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de
cunoştinţe religioase, Editura Diacezană, Caransebeş, 2001, p. 215.
[2] ***, Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia a II-a,
Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 482.
[3] Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală. Mituri.
Divinităţi. Religii, Editura Albatros, Bucureşti, 2004, p. 262.
[4] Ioan M. Stoian, Dicţionar religios, Editura Garamond,
Bucureşti, 1994, p. 131.
[5] Mircea Eliade, Dicţionar al religiilor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1996, p. 95.
[6] Radu Manolescu (coord.), Istoria medievală universală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 172.
[7] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 2, trad.
Sorina Dănăilă, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 186-187.
[8] Ludovic al IX-lea a fost singurul rege al Franţei canonizat ca urmare
a acţiunilor sale de apărător al catolicismului.
[9] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 172.
[10] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istoria
Medie Universală, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2003, p. 220.
[11] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 174.
[12] Ibidem, p. 179.
[14] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op.
cit., p. 220.
[15] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 180.
[16] Mişcarea lui Arnaldo de Brescia
dorea înlăturarea suzeranităţii pontificale şi să reînfiinţeze Republica
Romană.
[17] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 200.
[18] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 215-216.
[19] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 2, p. 193.
[20] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 212.
[21] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit.,vol 2, p. 215.
[22] A. Hyatt- Verrill, Inchiziţia, trad. Gheorghe Dinu, Editura
Mondero, Bucureşti, 1992, p. 29-30.
[23] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, Cartea neagră a Inchiziţiei,
trad. Daniela-Cristina Vintilă, PRO Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2000, p.
7.
[24] Mihai Floroaia, Inchiziţia în Europa, Editura Crigarux, Piatra
Neamţ, 2001, p. 22-23.
[25] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 2, p. 216.
[26]A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 32.
[27] Ion Mihail Popescu, Istoria şi sociologia religiilor. Creştinismul,
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 125.
[28] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 35.
[29] Gheorghe V.
Brătescu, Vrăjitoria de-alungul timpului, Editura Politică, Bucureşti,
1985, p. 170.
[30] Mihai Floroaia, op. cit., p. 13.
[31] Ibidem , p. 14.
[32] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 35.
[33] Mihai Floroaia, op. cit., p. 17.
[34] Donaţia lui Constantin ( Donatio Constantini) – act prin care
se pretinde că împăratul Constantin (secolul al IV-lea) ar fi acordat
episcopului Romei o putere egală cu cea împărătească, nu numai în Italia, ci şi
în celălalte ţări ale Apusului, precum şi dreptul la posesiune asupra unui
teritoriu propriu. Cercetările au dovedit că documentul nu era autentic.
[35] Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand - 1073-1085) - fiu de meseriaş sărac, Hildebrand
(numele de călugăr) a crescut în spiritul mănăstirii Cluny, a fost călugăr
benedictin şi sfetnic secretar sub cinci papi timp de 25 de ani, ajungând
astfel să cunoască temeinic afacerile bisericeşti. A dus apoi război împotriva învestiturii, excomunicând pe cei ce
cumpărau cu bani oficiile bisericeşti, folosindu-se şi de hotărârile a vreo 200
de sinoade şi de mai multe decrete papale. După conflictul cu Henric al IV-lea
papa se retrage la Salerno (1083), unde, înainte de a muri (18 mai 1085),
rosti: "Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în
exil".
[36] Pavel Nicoara, Inchiziţia, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963, p. 8.
[37] Jeannine Quillet, Cheile puterii în Evul Mediu, Trad. Maria
Pavel, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 106-107.
[38] Pavel Nicoara, op. cit., p. 10.
[39] dioceze - regiuni de
sub jurisdicţia unui episcop sau a unui arhiepiscop catolic.
[40] Pavel Nicoara, op. cit., p. 11-12.
[41] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 35.
[42] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 7.
[43] Inocenţiu al III-lea – originar din Anagni, Italia, s-a născut
în anul 1160/1161 într-o familie de aristrocraţi, botezat cu numele de Lotario.
Înainte de a fi ales papă la data de 8 ianuarie 1198 era diacon cardinal, fiind
uns preot la 21 februarie 1198. A fost papă timp de 18 ani, 6 luni şi 8 zile,
murind la data de 16 iulie 1216 de friguri în Perugia.
[44] Doru Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în faţa justiţiei, Cu un
interludiu despre Inchiziţie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 83.
[45] Colin Morris, The Papal Monarchy. The Western Church from 1050 to
1250, Clarendon Press, Oxford, 1989, p. 443.
[46] ***, The New Cambridge Medieval History, vol. 5
(1198-1300), Cambridge Histories Online ©Cambridge University Press, 2008, p.
171.
[47] Mihai Floroaia, op. cit., p. 15-16.
[48] Harald Zimmermann, Papalitatea în Evul Mediu, trad.
Adinel-Ciprian Dincă, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 158.
[49] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 27.
[50] hierocraţia - formă
de conducere a societăţii primitive şi feudale în funcţie de obiectivele
spirituale ale unei confesiuni dominante.
[51] Harald Zimmermann, op. cit., p. 159.
[52] Doru Cosma, op. cit., p. 87.
[53] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Societatea
Misionară Română, 1992, p. 210.
[54] Jaques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, trad. Giuliano Sfichi, Marius Roman, Editura
Polirom, Iaşi, 2005, p. 174.
[55] Ion Mihail Popescu, op. cit., p. 130.
[56] P.G. Maxwell-Stuart, Cronica papilor. Domniile papale de la Sf.
Petru până în prezent, Editura Rao, Bucureşti, 2006, p. 106.
[57] Harald Zimmermann, op. cit., p. 159.
[58] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 2, p. 218.
[59] Mihai Floroaia, op. cit., p. 16.
[60] Pavel Nicoară, op. cit., p. 14.
[61] Harald Zimmermann, op. cit., p. 159.
[62] Guy Testas, Jean Testas, Inchiziţia, trad. Ileana Cosgarea,
Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 18.
[63] René Taton, Ştiinţa antică şi medievală. De la origini la 1450, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, p. 604.
[64] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 23.
[65] Michel Balard (coord.), Cruciadele, trad. George Miciacio,
Editura Artemis, Bucureşti, f.a., p.
153.
[67] Jacques Le Goff, Jean- Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului
Mediu Occidental, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 129-130.
[68] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 56.
[69] Ion Mihail Popescu, op. cit., p. 132.
[70] Mihai Floroaia, op. cit., p. 42.
[71] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 55.
[72] Ibidem, p. 58.
