Confiscarea averii
Din
momentul în care condamnatul era predat braţului secular li se confisca averea
fie ca era condamnat la moarte, fie la închisoare pe viaţă. Toţi membrii
familiei îşi pierdeau dreptul de moştenire. Făceau excepţie cei care se
prezentau în timpul perioadei de iertare, acestora nu li mai confisca averea.
Inocenţiu al IV-lea a autorizat aceste pedepse în cazul în care nu putea impune
nici o altă sancţiune şi a admis posibilitatea în locuirii anumitor pedepse
prin cerşit. Persoanele care nu puteau realiza pelerinajele impuse de tribunal
puteau face donaţii Sfântului Oficiu sau unor instituţii caritabile.[1]
Pedeapsa cu închisoarea
Numită
şi murus, se dădea în funcţie de gravitatea păcatelor. Nu era considerată de
către inchizitori o pedeapsă ci un mijloc prin care condamnaţi îşi obţineau
iertarea păcatelor. Aici ereticul era la adăpost de orice ispită.[2]
Încarcerarea
pe o anumită perioadă de timp era rezervată celor care şi-au mărturisit
păcatele în timpul perioadei de iertare. Cei care au mărturisit ca urmare a
torturii sau din cauza fricii de moarte trebuiau să îndure murus strictus sau
murus largus.
Erau de
asemenea închişi şi cei care nu voiau să îşi trădeze tovarăşii.[3]
Pentru
Inchiziţie, închisoarea nu era o pedeapsă, ci un mijloc prin care pocăitul
putea obţine de la Dumnezeu iertarea păcatelor cu ajutorul pâinii uscate, a
apei şi a lanţurilor.[4]
Carcera
strâmtă sau murus strictus sau durus însemna detenţia într-o încăpere întunecoasă.
Aceia care au mărturisit numai o parte din vină sau au încercat să evadeze erau
ţinuţi în lanţuri şi li se refuza dreptul de a primi vizite. Hainele pe care le
primea în celulă trebuia să le aibă toată viaţa.[5]
Nu
exista ventilaţie, lumină şi nici o altă condiţie de igienă. Uneori uşa era
zidită, iar cel condamnat era hrănit cu pâine şi apă printr-o deschizătură de
mici dimensiuni.[6]
Carcera
marea sau murus largus reprezenta un regim de detenţie mai blând. Prizonierii
se puteau mişca şi păstrau contactul cu exteriorul. Atunci când condamnatul
trebuia să îngrijească de un membru al familiei pedeapsa era comutată sau putea
obţine permisiunea de a părăsi celula pe o perioadă determinată. Se mai obţinea
o întrerupere a detenţie şi de către femeile care trebuiau să nască, iar
călugării găsiţi vinovaţi erau închişi în mănăstire, având de îndurat aceleaşi
condiţii de detenţie.[7]
În
ambele cazuri de detenţie condamnatul era supus unui regim strict de pâine şi
apă.
Datorită
deselor condamnări s-a ajuns la o aglomerarea a închisorilor ceea ce a dus la o
scădere a aplicării acestei pedepse.
Biciuirea în public
Această
caznă însoţea aproape toate pedepsele. Se aplica uneori şi celor care se
pocăiau pentru a dovedi sinceritatea lor, din această cauză nu era considerată
un lucru înjositor.
Penitentul,
fiind dezbrăcat în funcţie de temperatură, avea datoria de a se prezenta cu o
frânghie în fiecare duminică la biserică unde pedeapsa îi era aplicată de preot
în faţa enoriaşilor. Apoi în prima duminică a fiecărei luni el era biciuit şi
în faţa caselor ereticilor. Dacă inchizitorul considera că nu şi-a îndeplinit
încă scopul, acest tratament urma până la moarte.[8]
Arderea pe rug
Pedeapsa
cu moartea consta în arderea pe rug cu evitarea mutilării condamnatului. Se
realiza de către puterea laică, iar atunci când acuzatul se pocăia în ultimul
moment braţul secular avea obligaţia de a-l preda inchizitorilor.
În cazul
în care autorităţile civile refuzau să îi arde pe eretici pe rug Inchiziţia
veghea ca pedeapsa să fie aplicată, în timp ce funcţionarii erau excomunicaţi
până ce ereticii erau arşi.[9]
Pentru a
se vedea dacă acuzatul se converteşte pentru a scăpa de pedeapsă i se cerea să
îşi denunţe complicii, să-şi condamne credinţa pe care tocmai o abjurase. În
cazul în care ereticul reuşea să îi convingă pe anchetatori era condamnat la
închisoare pe viaţă, în caz contrar era ars pe rug. Exista însă o categorie de
eretici care nu mai puteau primi iertarea în ultimul moment, aceştia erau
„recăzuţii”. Ei primeau decât Sfânta Împărtăşanie înainte de a fi arşi. Pentru
a li se uşura chinurile erau sugrumaţi, iar apoi aruncaţi pe rug, pentru a se
evita arderea lor de vii.[10]
Inchizitorii
încercau să folosească pedeapsa arderii pe rug cât mai rar deoarece succesul
cercetărilor depindeau, în mare parte de, dezvăluirile pe care le făceau
ereticii, trădându-se unii pe alţii. Putem spune că arderea pe rug a fost mai
degrabă o excepţie, decât o regulă.[11]
Ereticul
avea o zi la dispoziţie pentru a renunţa la credinţa sa, în caz contrar urmând
să fie ars pe rug.
La
execuţie participa toată lumea, folosindu-se puterea exemplului. De aceea
execuţiile de acest fel erau foarte rare pentru ca oamenii de rând să nu se
obişnuiască cu ele, iar atunci când aveau loc inspirau groază.[12]
Construcţia
rugului pe care urma să fie ars condamnatul se realiza pe baza unor reguli
stricte. Astfel în jurul unui stâlp de lemn, având o înălţime de 3 metri, se
aşezau straturi alternative de paie, surcele şi buşteni. Se forma un careu, iar
pe una din laturi se lăsa un loc liber prin care trecea condamnatul, îmbrăcat
cu o cămaşa lungă de in înmuiată în soluţie de pucioasă. Acesta era însoţit de
un preot, care îi cerea mărturisirea păcatelor.[13]
Victima
era legată cu ajutorul unei funii şi a unui lanţ de stâlp. Era îndreptat către
apus cu picioare sprijinite pe primul rând de surcele. Pentru ca celui
condamnat să i se ierte greşelile se făcea o slujbă. Apoi se astupa cu surcele
culoarul de trecere şi se dădea foc rugului din mai multe părţi, simultan.
Moartea fie survenea din cauza sufocării cu fum, fie prin arderea de viu a
condamnatului, dacă rugul era prevăzut cu orificii pentru ventilaţie. Uneori
pentru a i se uşura chinurile victimei se străpungea inima acestuia cu un
harpon mânuit de la distanţă.[14]
În
registrele lui Arnaud Assalit găsim o listă a celor necesare arderii pe rug a
patru eretici şi cât au costat acestea:
Lemne
groase………………..55 soli 6 dinari
Curmei
de viţă……………….21 soli 3 dinari
Paie……………………………..2
soli 6 dinari
Patru
pari……………………..10 soli 9 dinari
Frânghie
pentru legat………...4 soli 4 dinari
Călăul…………………………80
soli
Total: 8 livre, 14 soli, 7 dinari[15]
Uneori
lemnele necesare erau asigurate de cărbunari, iar aceştia, în număr de o sută,
deschideau convoiul. Fiecare cărbunar purta o suliţă şi o flintă.
După
cărbunari din alcătuirea convoiului mai făceau parte călugării dominicani,
înveşmântaţi în negru, purtau la centură mătănii, iar pe piept o cruce albă.
Urma, dus de un nobil, stindardul credinţei, care avea brodat pe el textul
„justitia et miserdicodia” (dreptate şi milă). Nobilii erau urmaţi de
condamnaţi, ordonaţi după fapte, iar la sfârşit erau cei decedaţi care urmau să
fie arşi.
Convoiul
era încheiat de inchizitori şi Marele Inchizitor, îmbrăcat în sutană violetă,
iar pe cap avea o pălărie cu panglici şi şnururi. Era însoţit de doisprezece
lachei, care asigurau securitatea, alături de cincizeci de halebardieri,
comandaţi de un nobil.[16]
Arderea
pe rug nu era numai o pedeapsă aplicată din ordinul Inchiziţiei, ea era
aplicată în toată Europa pentru cele mai grave crime.[17]
Purtarea însemnelor infamiei
Dintre
toate pedepsele cea mai ruşinoasă şi mai umilitoare era purtarea crucii, fiind
cea mai de temut, atingând poziţia socială, onorabilitatea şi stima de care se
bucura penitentul. Acest lucru este curios dacă se ţine cont că acelaşi semn al
crucii este purtat cu mândrie de cruciaţi.[18]
Crucile
erau confecţionate din fetru galben şi trebuiau să aibă două palme şi jumătate
în lungime şi trei palme în lăţime; braţul transversal măsura trei degete în
lăţime şi două palme în lungime. Semnele infamiei trebuiau purtate astfel încât
să fie uşor vizibile: pe piept şi pe spate. Crucile duble care aveau un al
doilea braţ transversal erau rezervate sperjurilor. [19]
Conciliul
din Narbonne hotărăşte în 1228 că purtarea crucii este o dovadă a căinţei celor
care s-au întors la credinţă de bună voie. Celor care refuzau purtarea crucii
fie li se confisca averea, cum s-a decretat în 124 la Conciliul de la Beziers,
fie erau arşi pe rug.[20]
Au
existat şi alte semne ale infamiei. Cei care se bucurau de libertate provizorie
purtau pe haine două ciocane din fetru galben; cu limbi de pânză roşie erau
însemnaţi calomniatorii, care au adus acuzaţii de erezie false, iar cu ostii,
cei care au profanat taina Euharistiei.
Aceste
însemne se purtau peste tot, iar în cazul în care erau deteriorate, penitentul
era obligat să le înlocuiască. Făceau excepţie cei care plecau în cruciade şi
aveau permisiunea de a le da jos pe parcursul călătoriei, dar la întoarcere
erau obligaţi să le poarte iar.
Pedeapsa
putea dura toată viaţa, dar în cazul în care penitentul dădea dovadă de o viţă
curată putea obţine iertarea de la inchizitor.
Aceste
semne constituiau o pedeapsă de temut datorită dispreţului public şi jignirilor
de tot felul la care erau expuşi cei condamnaţi. A fost nevoie de o intervenţie
a inchizitorilor pentru a opri molestarea fără cruţare la care erau supuşi
penitenţii de către creştini.[21]
Flagelarea
Penitentul,
desculţ, îmbrăcat doar în cămaşă, trebuia să meargă la Biserică, ţinând în mână
o lumânare şi vergile cu care urma să fie bătut. În general, după predică, în
timpul unei slujbe solemne el preda vergile unui preot care îi administra
pedeapsa. Apoi urma o procesiune care traversa oraşul, iar la ultima oprire era
pedepsit încă o dată. Atunci păcătosul declara în faţa celorlalţi credincioşi
că şi-a meritat pedeapsa pentru greşelile omise faţă de Biserică. [22]
Flagelarea
putea fi o pedeapsă propriu-zisă sau accesorie.
Pelerinajele
Această
sancţiune a apărut târziu în arsenalul pedepselor utilizate de către inchizitori.
Cel mai
important era pelerinajul în Ţara Sfântă dar a fost abandonat destul de repede,
datorită drumului lung pe care îl aveau de săvârşit penitenţii, putând astfel
să cadă iar în păcat. Un alt motiv a fost eşecul cruciadelor care a făcut ca
astfel de călătorii să fie deosebit de dificile.
Existau
două tipuri de pelerinaje de care dispuneau tribunalele inchizitoriale: majore,
în afara regatului (de exemplu, penitenţii din Franţa se putea duce la Roma,
Santiago de Compostella, Cantebury, Köln) sau minore, în interiorul graniţelor
(Notre-Dame de Rec-Amadour, Notre-Dame de Puy, Sainte-Foy de Conques etc.).[23]
Deşi era
considerată o penitenţă uşoară presupunea asumarea multor riscuri dacă se ţine
cont de condiţiile de călătorie şi a nesiguranţei drumurilor.[24]
Condamnaţii
aveau datoria să pornească la drum în maximum trei luni de la pronunţarea
sentinţei, iar la întoarcere, trebuiau să aducă o scrisoare ce urma să
adeverească faptul că şi-a executat pedeapsa. Infirmii, tinerele fete, bătrânii
puteau fi scutiţi de pelerinaje în schimbul unei sume de bani destinate
acţiunilor caritabile.
Exista
şi posibilitatea trimiterii unui înlocuitor în pelerinaj, existând multe
discuţii în cadrul inchiziţiei cu privire la salvarea unui suflet prin procură.[25]
Amenzile
Pe parcursul
existenţei Inchiziţiei amenzile au constituit un obiect de controversă. Se
interzice în 1244 în cadrul Conciliului de la Narbonne luarea amenzilor, iar
papa Inocenţiu al IV-lea dă o bulă ce decreta că amenzile trebuie plătite unor
oameni aleşi de episcopi şi de inchizitor, cu scopul de a construi închisori.
În 1251 a fost stopată luarea amenzilor, pentru ca mai târziu amenda să fie
acceptată numai cu scopul de a folosi Inchiziţiei.
În cele
din urmă amenda însoţea toate pedepsele. Astfel, în 1387, pedeapsa de a purta
crucea era însoţită de o amendă de cinci până la zece florini de aur.[26]
Datorită
acestei practici a Inchiziţiei oamenii şi preoţii au descoperit că banii puteau
fi substituiţi rugăciunilor şi celorlalte penitenţe, astfel toţi cei care aveau
bani s-au grăbit să se servească de ei. Preoţii puteau accepta bani numai cu
scopul de a săvârşi opere caritabile. Au apărut însă şi abuzuri car au făcut ca
reputaţia Inchiziţiei să scadă.[27]
Distrugerea caselor
Acest
obicei a fost dat, probabil de credinţa superstiţioasă că erezia este o boală
contagioasă a sufletului.
Datorită
faptului că locurile în care au locuit ereticii erau considerate locuri ale
păcatului, Inocenţiu al III-lea decretă în 1220 ca toate casele lor să fie
distruse. Măsura a fost extinsă de către Inocenţiu al IV-lea şi la imobilele
învecinate, dacă aparţinuseră aceluiaşi proprietar. Ţinând cont că aceste
pedepse nu concordau cu măsura de confiscare a averilor, au fost distruse decât
clădirile în care se ţineau predici.[28]
Dezgroparea şi arderea morţilor
Atunci
când o persoană bănuită de erezie deceda înainte de începerea procesului,
Inchiziţia îi intenta un proces, în cadrul căruia urmaşii îi puteau apăra
memoria.
Dacă
până la urmă cel mort era găsit vinovat martorii chemaţi erau consideraţi şi ei
vinovaţi, datorită faptului că erau apropiaţi ai ereticului şi nu au luat nici
o măsură. Ignoranţa nu era o scuză.
Exista
şi o posibilitate ca rămăşiţele defunctului să fie salvate prin declararea
martorilor că decedatul era iresponsabil mortal în timpul morţii, fiind
incapabil să se spovedească şi să se pocăiască. Deşi rămăşiţele erau salvate,
nu acelaşi lucru putem spune şi despre proprietăţile ereticului care era
confiscate.
Dacă
acesta era găsit vinovat, averile îi erau confiscate, iar corpul îi era
dezgropat şi ars pe rug. Osemintele, cadavrele erau purtate pe străzi,
crainicul oraşului mergea înainte lor, ameninţându-i pe cei vii că vor avea o
soartă similară. Apoi corpul era ars pe rug, pentru că, în opinia
inchizitorilor, păcatul ereziei trebuia pedepsit şi dincolo de moarte.[29]
Corpurile
celor arşi pe rug pentru a nu fi îngropate erau transformate în cenuşă printr-o
ardere mai puternică într-un jeratec special conceput pentru fiecare parte
anatomică. În zelul lor inchizitorii credeau că aceste rămăşiţe şi-ar fi găsit
odihna în pământ aşa că hotărau ca această cenuşă să fie aruncată pe gârlă.[30]
Inchizitorii
considerau că un eretic nu se poate odihni în pământ şi că nu este normal ca
trupul său să pângărească pământul sacru al cimitirelor, iar numele lor să fie
pomenite în rugăciunile pentru odihna celor morţi.
Deşi
această condamnare a morţilor pare cea mai ridicolă şi mai revoltătoare acţiune
a inchiziţiei, ea a fost unul din cele mai bune moduri de a ameninţa oamenii
acelor vremuri de puterea Inchiziţiei, de care nu puteai să scapi nici după
moarte.
Pentru a
ne face o idee cu privire la numărul de persoane condamnate putem studia o
listă a acestor condamnări din registrul lui Bernard Gui de la 1308 până la
1322 într-o singură provincie. Astfel şase sute treizeci şi şase de condamnări
au fost repartizate după cum urmează:
Daţi pe
mâna autorităţilor civile şi arşi..40
Închişi………………………………………300
Condamnaţi
să poarte cruci……………..138
Condamnaţi
să plece în pelerinaj………..16
Trimişi
în Ţara Sfântă………………………1
Case
distruse………………………………..16
Condamnări
ale Talmudului………………..1
Fugiţi…………………………………………36
Oseminte
dezgropate şi arse………………88
Total:…….636[31]
2.3.Principalele
acuze
Principala
acuză era constituită de erezie, dar aceasta putea fi interpretată în mai multe
feluri. Erezii erau şi adulterul, cămătăria, libertatea de gândire,
împotrivirea pentru oricare doctrină sau declaraţie a Bisericii, citirea Noului
sau Vechiului Testament, punerea la îndoială a justiţiei sau altă acţiune a
Inchiziţiei, vrăjitoria, magia, convieţuirea sau prietenia cu un eretic etc.
Erezia este prezentă în sânul creştinismului încă de la începutul său. Biserica stabileşte prin intermediul conciliilor o doctrină oficială a sa. Alături de dreapta credinţă se dezvoltă şi alte mişcări care sunt condamnate de Biserică mai devreme sau mai târziu.[32]
Inapoi Pagina urmatoare
[1] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 51.
[2] Mihai Floroaia, op. cit., p. 44.
[3] Ibidem,
p. 44.
[4] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
119.
[5] Mihai Floroaia, op. cit., p. 44.
[6] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
120.
[7] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 54.
[8] Mihai Floroaia, op. cit., p. 42.
[9] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
126.
[10] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 55.
[11] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
127.
[12] Ibidem,
p. 130.
[13] Mihai Floroaia, op. cit., p. 46.
[14] Ibidem,
p. 46.
[15] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
132-133.
[16]
Pavel Nicoară, op. cit., p. 54-55.
[17] A. Hyatt- Verrill, op. cit.,
p. 126.
[18] Ibidem,
p. 111.
[20] Mihai Floroaia, op. cit., p. 43.
[21] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 59.
[22] Ibidem,
p. 60.
[23] Ibidem,
p. 66.
[24] Mihai Floroaia, op. cit., p. 43.
[25]
A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 111.
[26] Ibidem,
p. 115.
[27]
A. Hyatt- Verrill, op.cit., p. 116.
[29] Ibidem,
p. 57.
[30] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
79.
[31] Ibidem,
p. 79.
[32] Jaques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea
Europei, trad. Giuliano Sfichi, Marius Roman, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 106.
