Începând cu secolul al XII-lea, atitudinea omului medieval occidental în faţa destinului său spiritual începe să sufere modificări importante. Fie că erau clerici sau laici ei au început să se împotrivească forţelor obscure, iar uneori această luptă a luat forma unui spiritualism radical. Astfel pentru a învinge răul ei au căutat puritatea şi mântuirea în refuzul trupului şi materiei. Au început să pună în discuţie Biserica sub aspectele sale vizibile: ierarhie, sacramente, dijme etc.
În
acest nou climat spiritual, libertatea, şi mai ales responsabilitatea personală
a creştinului, sunt mult mai mari. Acestuia îi este permis să îşi câştige
mântuirea cu forţa pumnului.[1]
După
destrămarea imperiului carolingian, în teritoriile apusene (actuala Franţă)
titlul regal este deţinut de Capeţieni, familie aristocratică ale cărei domenii
se găseau în zona Parisului. În spaţiul german, după stingerea dinastiei
ottoniene, titlul imperial este deţinut de reprezentanţi ai unor dinastii
diferite, care nu reuşesc însă să stopeze procesul fărâmiţării autorităţii la
nivelul principatelor şi al oraşelor. Doar în Anglia puterea regală este mai
mare, datorită cuceririi ţării de către Wilhelm, ducele Normandiei, în 1066.[2]
În ceea ce priveşte recunoaşterea
şi acceptarea conducătorilor Bisericii catolice pe teritoriul lor statele
Europei au avut opinii diferite. Astfel în afară de
Franţa, care e mulţumită de a avea papalitatea în apropierea teritoriului său,
restul creştinătăţii se dovedeşte din ce în ce mai ostilă situării sediului
curiei la Avignon. Englezii, aflaţi în plin război de 100 de ani, refuză să mai
permită plata taxelor către papalitate, sub pretextul că aceasta se află pe
teritoriu francez, şi ar fi în pericol ca banii să ajungă în mâna duşmanilor.
Germanii sunt şi ei împotriva ideii ca papii să rezide la Avignon, iar
italienii amintesc în permanenţă că Roma era sediul legitim al papalităţii.
După o lungă perioadă de stabilitate de politică şi socială, în secolul al XII-lea apare o perioadă de instabilitate şi de dezordine care se manifestă prin încercarea Bisericii de a scăpa de sub dominaţia laicilor înzestraţi cu putere şi cea a laicilor, care doresc să obţină o independenţă sporită în raport cu clerul. Apar astfel ereziile care îi contestă puterea Bisericii. Regiunile cu cele mai puternice curente contestatare care au devenit eretice sunt Lotharingia, sud-vestul şi sud-estul Franţei, nordul Italiei şi Toscana.[3]
1.Inchiziţia în Franţa
În Franţa, regele controla doar teritoriul din jurul
Parisului, unde autoritatea sa era acceptată cu greu chiar de micii săi vasali.
El era reprezentat pe domeniul său de prepoziţi, care în calitatea lor de
reprezentanţi direcţi ai regelui împărţeau dreptatea în numele acestuia,
strângeau dările de la ţărani şi convocau la oaste vasalii. Regele conducea
regatul cu ajutorul curţii regale (curia regis), la care participau însă doar
micii vasali din comitatul de Paris.[4]
Premisele apariţiei Inchiziţiei în
Franţa au fost cruciadele împotriva ereziei cathară.
În anul 1143 Evewin, episcop la
Steintel lângă Cologne, a scris lui Bernard de Clarvaux despre existenţa unor
eretici în regiune. Aceştia respingeau botezul copiilor, înlocuindu-l cu
„punerea mâinilor” şi se abţineau de la carne.[5]
Adepţii acestei erezii erau
împărţiţi în două facţiuni. Aripa moderată, garatiştii ( Garatenses), numiţi
după episcopul Garathus, fondatorul bisericii cathare din Concorezo, credeau că
nu există decât un singur principiu (Dumnezeu), că spiritul său, Lucifer, ar fi
fost la început înger superior, care a făcut lumea din materia creată de
Dumnezeu şi care a închis în lumea corporală un suflet prim, al unui înger, pe
care Lucifer l-ar fi înşelat şi pe care, cu permisiunea lui Dumnezeu l-a
pedepsit. Ei considerau că sufletele se pot salva prin propria lor putere de
eliberare, singurul model care trebuie imitat fiind Iisus Hristos. Ceilalţi
cathari sunt albigezii, care considerau că este imposibil să gândeşti
principiul răului ca un înger căzut, ca o creaţie eşuată a lui dumnezeu. Ei
admiteau existenţa unui principiu al răului.[6]
Aceştia erau concentraţi în provincia Languedoc, considerată de inchizitori ca
un pământ blestemat, plin de suspecţi şi vinovaţi.[7]
Iniţial papa Inocenţiu al III-lea a
dorit combaterea ereziei cathare în mod paşnic, cu ajutorul unor legaţi papali.
Când unul din trimişii papei, Pierre de Castelnan este ucis de eretici, papa a
cerut regelui Franţei, Filip August să lupte împotriva lor cu arma.[8]
În 1199 erezia este asimilată cu
crima de lezmaiestate[9],
ceea ce duce la condamnarea celui acuzat la confiscarea bunurilor, la
excluderea din funcţiile publice şi la privarea de moştenire.[10]
În timpul celui de al patrulea
conciliu de la Lateran Inocenţiu al III-lea afirmă că el vrea să pornească la
„reformarea Bisericii universale, la însănătoşirea moravurilor, la desfiinţarea
ereziei şi la întărirea credinţei”.[11]
Provincia Languedoc era considerată
de inchizitori un pământ blestemat, populat cu suspecţi şi vinovaţi. Conform
canoanelor diferitelor concilii seniorii laici sunt obligaţi să-i caute pe
eretici şi să descopere ascunzătorile lor.[12]
Datorită dezvoltării acestei erezii
papa Inocenţiu al III-lea ordonă declanşarea luptei împotriva albigenzilor.
Prin bula din 17 noiembrie 1207, papa
cheamă la luptă, promiţând aceleaşi indulgenţe precum cele acordate cruciaţilor
de pe pământul sfânt.[13]
Cruciada, începută în 1209, este
condusă la început de un oştean de profesie, Simon de Montfort, care distruge
sate şi oraşe întregi, neţinând cont de religia oamenilor, fie ei catolici, fie
eretici. Cruciada are susţinerea şi regelui Franţei Ludovic al VIII-lea. Ca
urmare a importantei desfăşurări de forţe ale Bisericii şi ale autorităţilor
laice, albigenzii sunt înfrânţi în 1213 la Muret şi în 1218 la Toulouse, pentru
ca sfârşitul războiului să aibă loc în 1229, fără a eradica complet erezia şi
ideile ei.[14]
După pacea de la Paris comunitatea
Perfecţilor a fost dispersată. Episcopul catar din Carcassonne şi Albi a
devenit itinerant.[15]
În urma acestei cruciade Simon de
Monfort obţine bunurile lui Raymond al VI-lea, pentru ca apoi acesta să le
cedeze regelui Franţei în virtutea Tratatului de la Paris din 1229.[16]
În condiţiile în
care partea de vest aparţinea Angliei, iar Franţa era scindată în principate şi
ducate aflate în conflict are loc în secolele XII-XIII o implicare activă a
clerului în politică, lucru care duce la o laicizare a lui. Astfel ereziile se
puteau dezvolta şi câştiga noi adepţi, chiar din rândul clerului.
Se
încearcă găsirea unei metode de luptă împotriva ereziilor. În acest sens ordinul
dominicanilor, capătă atribuţia de a lichida ereziile prin orice mijloace. Papa
Grigore al IX-lea organizează Inchiziţia ca instituţie de represiune împotriva
duşmanilor catolicismului.
Actul
oficial de naştere al Inchiziţiei este considerat a fi scrisoarea adresată la
13 aprilie 1233 de către papa Grigore al IX-lea către episcopii din sudul
Franţei prin care îi anunţa de intenţia sa de a combate ereziile cu ajutorul
fraţilor dominicani şi franciscani.[17]
În
1231 papa Grigore al IX-lea confirmă prin bula Parens Scientiarum privilegiile
universităţii din Paris, iar papa Honorius al III-lea lăuda, cu aceeaşi ardoare
zelul predicatorilor din Toulouse: „Înarmaţi cu scutul credinţei şi cu coiful
mântuirii”, ei au misiunea să lupte împotriva „duşmanului credinţei în
Dumnezeu”. Putem observa faptul că se căuta organizarea unui nou tip cruciadă,
aceea a cuvântului.[18]
Primul
inchizitor al Franţei a fost Robert „Bogomilul”, numit în 1235, cu misiunea de
a distruge erezia catară.
Înainte
de a primi această misiune el îi reprimase pe catari în Burgundia. Cunoştea
foarte bine secretele ereziei catare deoarece în tinereţe fusese el însuşi
„Desăvârşit” şi chiar doctor al sectei.[19]
Pentru
a-şi începe activitatea fratele Robert, este sfătuit de papă să dea dovadă de
prudenţă şi să ceară acordul episcopilor deoarece se izbeşte la început de
opoziţia arhiepiscopilor de Reims şi de Sens.
Este nemilos în
lupta împotriva catarilor. La începutul lui 1239 au fost arşi pe rug 50 de
eretici, iar la 13 mai 1239 la Mont-Wimer a mai condamnat la moarte alţi 187.[20]
Toate
aceste fapte ale inchizitorului provoacă opoziţia tribunalelor laice, iar papa
hotărăşte deschiderea unei anchete urmând ca benedictinul Matthieu Paris să
cerceteze cazul. Descoperirea a numeroase abuzuri face ca Robert „Bogomilul” să
fie suspendat din funcţie şi închis pe viaţă.[21]
Papa
Grigore al IX-lea, pentru reprimarea ereticilor din sudul Franţei îi desemnează
pe dominicanii Pierre Cella (Seila), unul din primii discipoli ai Sfântului
Dominic şi pe Fratele Guillaume Arnand, originar din Montpellier, ce vor fi
ajutaţi de Arnand Catala.
Pentru
a avea susţinerea necesară în cadrul luptei de distrugere a ereziei albigenze,
conducătorii catolici obligă participarea preoţilor la această acţiune în
timpul conciliilor de la Beziers în 1233 şi al Arles în 1234.[22]
Practica
dezgropării corpurilor unor eretici devine tot mai utilizată, iar pentru a
întări puterea exemplului cortegiul era precedat de un trâmbiţaş care suna şi
zicea: „cine va face aşa, aşa va păţi”. Astfel de acţiuni au avut loc la
Toulouse în 1237 şi la Cahors.[23]
Ca
urmare a acestor acţiuni dominicani sunt izgoniţi din mănăstirea din Toulouse,
în prezenţa magistraţilor municipali, iar cu ajutorul revoltelor populare
prizonierii dominicanilor sunt scoşi din închisori.
Papa
cere inchizitorilor să îşi întrerupă activitatea în regiune, ceea ce se
întâmplă până la moartea lui când dominicanii îşi reiau activitatea, trimiţând
la moarte un mare număr de catari la Lavaur.[24]
Împotriva
ereziei din Languedoc vin în sprijinul dominicanilor trupele regale, care în
1243 asediază cetatea Montsegur, unde se adăposteau un mare număr de albigenzi.
Aceştia se predau în martie 1244, iar două sute dintre ei sunt arşi pe rug
lângă zidurile oraşului, pentru că refuză să abjure erezia.[25]
Căderea
acestui bastion al catarismului a constituit cea mai grea lovitură adusă
ereziei din Languedoc.
Unul
dintre cei mai importanţi inchizitori din Franţa a fost Bernard Gui
(1261-1331). Fiind inchizitor la Toulouse, în perioada, a condamnat 636 de
eretici din care 40 au fost arşi pe rug.[26]
Un
alt inchizitor, cunoscut pentru cruzimea lui a fost Bernard de Caux, despre
care Bernard Gui spunea că este: „persecutorul şi călăul ereticilor, un om
sfânt, plin de har divin; minunat prin viaţa pe care o duce, minunat prin
învăţăturile sale, minunat pentru a stârpi erezia.”
În
rapoartele lui Bernard de Caux este prezentat cazul lui Alaman din Roax, care
dă un exemplu despre gravitatea greşelilor pe care le putea săvârşi un eretic
dacă nu era condamnat la moarte. Alaman din Roax era un episcop eretic din
Toulouse, care în anul 1229 fusese condamnat de către delegatul Sfântului Scaun
să facă o cruciadă în Palestina. În acel moment Inchiziţia nu era organizată,
astfel că el nu a realizat acea călătorie. În 1237 cazul său a fost reanalizat
de Inchiziţie, care îl găseşte vinovat de a fi protejat pe eretici, de a fi
răspândit erezia, de jaf, de omorârea unor preoţi şi călugări, dar şi de data
aceasta a fost numai izgonit din Biserică. În cele din urmă el devine un tâlhar
sângeros, care jefuia şi ucidea pentru a trăi. După zece ani de crime şi jafuri
el se predă din propria iniţiativă şi primeşte ca pedeapsă închisoarea, deşi un
tribunal laic l-ar fi condamnat la moarte pentru crimele sale.
Acelaşi
Bernard de Caux, alături de Jean de Saint Pierre, pentru a descoperi cât mai
mulţi eretici în cel mai scurt timp au folosit următoarea metodă, între 1245 şi
1246: două sute treizeci de locuitori ai micului oraş Avignonet, o sută din
satul Fangeaux şi patru sute douăzeci din Mas-Saintes-Peulles au fost
interogaţi, fiind obligaţi să spună tot ceea ce ştiu despre tendinţele eretice
ale vecinilor lor. Dacă acuzatul nu se prezenta atunci când era chemat de
tribunalul inchizitorial, era declarat contumax[27],
şi astfel nu făcea decât să îşi înrăutăţească situaţia. [28]
Episcopii
aveau datoria de a-i denunţa pe ereticii din parohiile lor, iar dacă nu îşi
îndeplineau această obligaţie conform canonului 3 al Sinodului de la Lateran
din 1215 erau decăzuţi din treaptă.[29]
În
acelaşi timp cu lupta împotriva ereziilor propriu-zise are loc şi o schimbarea
a atitudinii faţă de vrăjitorie şi ştiinţele oculte.
Exemplele
de cazuri de vrăjitorie sunt nenumărate. Astfel în regiunea Toulouse,
carmelitul Pierre Ricordi e acuzat că ar fi pus sub pragul caselor unor femei,
pe care le dorea, nişte statuete de ceară unse cu salivă şi sânge de broască
râioasă. Pentru faptele sale este arestat şi închis pe viaţă.
Registrele
Inchiziţiei consemnează faptul că în 1330, 19 persoane, dintre care 10 femei au
fost pedepsite pentru vrăjitorie, iar în 1355 la Toulouse, 75 de persoane au
fost judecate de către inchizitori şi 8 de către justiţia laică.
După
adoptarea celor 28 de articole de către Facultatea de Teologie a Universităţii
din Paris în 1389, persecuţia împotriva vrăjitoriei ia amploare. Mulţi dintre
cei condamnaţi sufereau de diverse maladii mintale sau nervoase, cum ar fi
epilepsia.[30]
Un alt caz foarte cunoscut în epocă este cel
al lui Gilles de Rais, mareşal al Franţei. Acesta era acuzat că omoară femei însărcinate
şi copii şi că scrie cu sângele lor vrăji care îi aduc bogăţii şi onoruri. Deşi
era bogat şi instruit ducea o viaţă dublă, pe de o parte părea că e numai un
desfrânat şi un risipitor, dar pe de altă parte era un om nedemn, care practica
toate viciile şi care obişnuia să tortureze şi să omoare copii. Din această
cauză se povestesc multe pe seama lui, dar majoritatea oamenilor şi preoţii
credeau că practică magia, în loc să îl considere un nebun degenerat. Atunci
când a fost judecat a mărturisit cal toate crimele de care a fost acuzat şi a
denunţat pe un oarecare Francesco Prelati ca principal magician al său şi un
demon familiar, Baron, pe care îl invoca de obicei. Nu a fost acuzat de
Inchiziţie deoarece acuzaţia nu a fost susţinută cu dovezi, fiind condamnat
numai de tribunalul laic pentru uciderea numeroşilor copii. Este condamnat la
spânzurătoare, iar apoi ardere.[31]
În
1306 are loc o expulzare masivă a evreilor din Franţa. Papa Clement al VI-lea
vine în apărarea evreilor în anul 1348, ca urmare a faptului că aceştia au fost
acuzaţi că datorită lor ciuma sau „moartea neagră” a lovit Avignon-ul.[32]
În 1394 se încearcă o expulzare definitivă, în urma acuzaţiilor că în 1321 ar
fi otrăvit fântânile.[33]
În
ceea ce priveşte tortura în Franţa, ea a jucat un rol important în persecutarea
Templierilor. La Paris au murit în urma torturii 36 de templieri, la Sens au
murit 25 iar câteva sute au fost iertaţi pentru că au mărturisit credinţa. În
1310 Bernard de Vado, un preot acuzat că a fi Templier a avut de suferit
arderea tălpilor până ce i s-au dislocat oasele picioarelor, iar lui Jean de
Corme, perceptor la Moissac i s-au smuls dinţii, iar apoi a fost supus la
estrapadă.[34]
La
12 octombrie 1310, patruzeci şi patru de templieri, care nu au mai recunoscut
mărturisirile făcute sub tortură, au fost arşi încet până ce au murit, lângă
Paris.[35]
În
cele din urmă se renunţă la tortură, dar după ce mii de victime au trecut prin
înfiorătoarele beciuri ale Inchiziţiei.
Pagina urmatoare
[1] André Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental, trad.
Doina Marian, Daniel Barbu, Editura Meridiane, 1994, p. 157-158.
[2] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istorie Medie Universală,
editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2003, p. 203.
[3] Jaques Le Goff, Evul
Mediu şi naşterea Europei, trad. Giuliano Sfichi, Marius Roman, Editura
Polirom, Iaşi, 2005, p. 106.
[4] Ecaterina Lung, Gheorghe
Zbuchea, op. cit., p. 204.
[5] Colin Morris, The Papal Monarchy. The Western Church from 1050 to
1250, Clarendon Press, Oxford, 1989, p. 344.
[6] Gheorghe Vlăduţescu, Ereziile Evului Mediu creştin, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 64.
[7] Pavel Nicoară, Inchiziţia, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963, p. 26.
[8] Mihai Floroaia, Inchiziţia în Europa, Editura Crigarux, Piatra
Neamţ, 2001, p. 54.
[9] Crimă de lezmaiestate - ofensă adusă de cineva unui suveran, considerată de lege
drept crimă.
[11] Michel Balard (coord.), Cruciadele, trad. George Miciacio,
Editura Artemis, Bucureşti, f.a., p.
151.
[12] Pavel Nicoară, op. cit., p. 36
[13] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, Cartea
neagră a Inchiziţiei, trad. Daniela-Cristina Vintilă, PRO Editură şi
Tipografie, Bucureşti, 2000, p. 20.
[14] Mihai Floroaia, op. cit., p. 53.
[15] ***, The New Cambridge Medieval History, Vol. 5
(1198-1300), Cambridge Histories Online ©Cambridge University Press, 2008, p.
174.
[16] Serge Berstein,
Pierre Milza, Istoria Europei, vol. II, Trad. Sorina Dănăilă, Institutul
European, Iaşi, 1997, p. 218.
[17] Ibidem, p. 54.
[18] Michel Balard (coord.), op. cit., p. 152-153.
[19] Guy Testas, Jean Testas, Inchiziţia, Trad. Ileana Cosgarea,
Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 28.
[20] ***, The New Cambridge Medieval History, Vol. 5, p. 176.
[21] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 29.
[22] Mihai Floroaia, op. cit., p.55.
[23] Ibidem, p. 55.
[24] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 31
[25] Mihai Floroaia, op. cit., p. 56.
[26] Ibidem, p. 56.
[27] contumax - condamnat în lipsă.
[28] A. Hyatt- Verrill, Inchiziţia, trad. Gheorghe Dinu, Editura
Mondero, Bucureşti, 1992, p. 129-130.
[29] Mihai Floroaia, op. cit., p. 56.
[30] Ibidem, p. 58.
[31] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 166.
[32] Richard P. McBrian, The poket
guid to The Popes, HarperCollins
e-books, p. 244.
[34] Mihai Floroaia, op. cit., p. 62.
[35] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 151-152.
