Desfăşurarea procesului Inchizitorial
Instituţia Inchiziţiei nu a fost o invenţie a
Bisericii. Ea a constituit o adaptare a metodelor întrebuinţate de secole de
către autorităţile civile.
Organizaţiile însărcinate
cu distrugerea ereziilor aveau puteri superioare celorlalte organizaţii
ecleziastice. Iniţial inchizitorii nu trebuiau să recurgă la pedepse corporale
sau constrângeri, ci trebuiau să-şi folosească cunoştinţele, secretul
profesional, influenţa asupra populaţiei spre a-i determina pe eretici să
revină la creştinism.
La început Inchiziţia nu funcţiona cu regularitate. Ea era un fel de tribunal ce funcţiona peste tot.[1]
2.1. Procedura inchizitorială
Inchiziţia,
la fel ca orice altă instituţie, funcţiona pe baza unor norme, reguli,
stabilite de bulele papale sau de un ansamblu de texte redactate de conciliile
provinciale, cum au fost cel de la Narbonne, în 1235 şi cel de la Beziers, din
1246.[2]
S-au scris
şi o serie de manuale care cuprindeau procedura inchizitorială. Unul dintre cele
mai vechi texte de acest fel a fost scris între 1244 şi 1254 de către patru
dominicani: Guillaume Razmonde, Pierre Durand, Bernand de Caux şi Jean de
Saint-Pierre, care îşi desfăşuraseră activitatea la Languedoc. Cel mai celebru
manual este cel al lui Bernard Gui, „Practica Inquisitionis heretice
pravitatis”, redactat pe la 1320. Acesta primise misiunea de inchizitor între
anii 1307- 1323 în regiune Toulouse. O altă colecţie de texte legale a fost
întocmită de Raymond de Penafort la ordinul lui Grigore al IX-lea în 1230, cu
denumirea de Decretales. [3]
Primul
manual tipărit este cel al lui Nicolau Eymerich „Directorium inquisitorum”,
scris în 1376. A fost tipărit în 1503 şi reeditat între 1578 şi 1607 de cinci
ori.[4]
Manualul îi prevenea pe inchizitori să nu primească denunţuri cu prilejul
spovedaniei şi sfătuia pe fiecare inchizitor să aibă câte un carneţel în care
să scrie numele denunţătorilor pentru a-i putea chema ca martori.
Misiunea
inchizitorilor în scrisorile de împuternicire se definea astfel: „Noi, N., prin
graţia divină (…) Inchizitor general, cu încredere în scrisorile de recomandare
şi în dreapta voastră conştiinţă, n. Prin autoritatea apostolică, vă creăm şi
vă instituim inchizitor apostolic împotriva depravării eretice şi apostaziei în
tribunalul Inchiziţiei din N., în districtul şi jurisdicţia lui. Şi vă investim
cu puterea şi facultatea (…) de a ancheta toate persoanele oricare ar fi ele,
bărbat sau femeie, în viaţă sau decedate, absente sau prezente, de orice stare,
condiţie, prerogative sau demnitate, absolvite sau nu, rezidente sau cu
domiciliul temporar în oraşele, târgurile şi satele din districtul respectiv,
care s-au făcut vinovate, suspecte sau dezonorate prin delicte şi crime de
erezie şi apostazie şi pe toţi incitatorii, apărătorii şi tăinuitorii lor. Şi
pentru ca să porniţi împotriva lor, şi a fiecăruia dintre ei, procese potrivit
legii şi Sfintelor Canoane…”[5]
Manualele
destinate inchizitorilor nu omit să dea sfaturi cu privire la cazul în care cel
torturat moare. Astfel, Francisco Pena statuează: ”Dacă inculpatul moare în
cursul procesului, acesta continuă în mod normal şi sunt citaţi fiii sau
descendenţii cei mai apropiaţi ai defunctului ca să-i preia apărarea; se va
pronunţa achitarea, dacă trebuie să se achite sau se va proceda la condamnarea
cadavrului, dacă trebuie să se pronunţe condamnarea”.[6]
Inchizitorul
era şi anchetator şi judecător, fiind astfel personajul principal al
tribunalului. De asemenea era şi om al Bisericii, un duhovnic ce avea menirea
să asculte mărturisirile ereticului şi să îl ajute să îşi salveze sufletul.[7]
Inchizitorul
avea competenţa teritorială în funcţie de regiunea stabilită prin scrisoarea de
numire din partea papei. Aceşti inchizitori erau ajutaţi de agenţi şi spioni
care aveau ca scop să îi facă pe oameni să se trădeze unii cu alţii.[8]
Vizita sau inspecţia inchizitorului
Procedura
inchizitorială începea prin venirea unui grup de călugări, format din trei sau
patru inchizitori, care aduna toată populaţia la biserică.
Înainte
de a începe combaterea „depravării eretice” inchizitorul prezenta scrisoarea de
împuternicire dată de către papă. Se considera că Dumnezeu e primul inchizitor
deoarece condamnase pe Adam şi Eva fără a se adresa unei Curţi de Justiţie. De
aici se vede credinţa pe care o aveau inchizitorii în faptul că ceea ce fac
este bine, iar atunci când oamenii cred că ocupă rolul lui Dumnezeu nimic nu le
poate limita puterea lor.[9]
Predica
şi timpul de graţie
Urma apoi o predică solemnă
prin care toţi credincioşii erau sfătuiţi în numele lui Dumnezeu, să contribuie
la reprimarea ereziei, iar cei vinovaţi să ceară iertarea divină.[10]
Inchizitorii apăreau în
public însoţiţi de câţiva paznici numiţi „familiari” ce comiteau adevărate
abuzuri, fapt care inspira teamă şi mister.
După
asasinarea lui Guillaume Armaud şi a fratelui minorit Etienne de Saint-Tiberi
la castelul Avignonet, inspecţiile au devenit mai rare, şi se desfăşurau în
locuri mai sigure.[11]
Astfel,
printr-o predică publică, cei care erau vinovaţi de erezie erau îndemnaţi să se
prezinte în faţa judecătorilor, într-un interval de timp ce varia de la 15 zile
la o lună, perioadă în care ereticul putea veni să îţi mărturisească greşeala,
beneficiind astfel de mai multă indulgenţă. Cei despre care nu se ştia cu
siguranţă că sunt eretici şi care se denunţau de bună voie puteau scăpau
nepedepsiţi sau primeau o pedeapsă mai uşoară, care rămânea secretă. Atunci
când păcatul ereziei era evident, prin mărturisire se evita pedeapsa cu moartea
sau închisoarea pe viaţă. De obicei rătăcirea se pedepsea numai cu pedepsele
canonice obişnuite, însoţite uneori de un pelerinaj.[12]
Inchizitorii
proclamau alături de edictul de graţiere şi edictul de credinţă, prin care toţi
creştinii trebuiau să-i denunţe pe eretici sau pe suspecţi.[13]
Atunci
când un eretic se pocăia pentru a fi iertat avea datoria de a-i denunţa pe
foştii săi tovarăşi. Prin această metodă inchizitorii economiseau foarte mult
timp deoarece într-un timp mai scurt putea condamna mai mulţi eretici, decât în
cazul în care trebuia să conducă el o anchetă mai amănunţită. Astfel se crea o
stare de frică generală de a nu fi denunţat ca eretic pentru o simplă răutate.[14]
Inculpaţii
erau chemaţi printr-o citaţie, fie verbală, fie scrisă. Aceasta era înmânată de
către paroh, care se ducea la domiciliul acuzatului însoţit de martori de
încredere. Citaţia putea fi făcută de trei ori consecutiv. În cazul în care
acuzatul nu se prezenta era condamnat în lipsă şi excomunicat, iniţial sub
titlu provizoriu, iar după un an, definitiv.[15]
Persoanele
care erau excomunicate era îndepărtate de întreaga comunitate, inclusiv de
membrii familiei. Faptul că un membru al familiei al familiei era excomunicat
făcea ca şi ceilalţi membri ai familiei să sufere repercusiuni de natură
socială.[16]
Atunci
când un suspect dintr-o localitate cu preponderenţa eretică era arestat, se
obţineau greu dovezi împotriva lui deoarece numărul mare le dădea o siguranţa
relativă, iar ei aveau grijă să se conformeze cu obiceiurile catolicilor.[17]
În cazul
în care acuzatul constituia o ameninţare sau când fugea, era arestat imediat cu
ajutorul agenţilor aflaţi în toată Europa şi chiar şi în afara ei.[18].
Se cerea apoi autorităţii civile să se ocupe
de caz. Având binecuvântarea papei, îi ameninţau pe magistraţi cu diverse
pedepse canonice.
În 1231
papa Grigore al IX-lea hotărăşte că judecarea infracţiunilor de erezie este de
exclusiva competenţă a instanţelor ecleziastice, autorităţile laice având doar
misiunea de a aplica pedepsele.[19]
Anchetarea cu denunţarea şi citarea celor suspecţi
În cazul
în care ereticul nu îşi recunoştea vina intra sub incidenţa anchetei
inchizitorului. În timpul procesului erau folosite trei sisteme procedurale:
acuzarea, denunţarea şi anchetarea din oficiu. În acest moment al anchetei era
necesară audierea unor martori pentru a se stabili coordonatele desfăşurării
procesului.
Apoi
urma chemarea suspectului la sediul Inchiziţiei unde începea procesele şi
judecăţile. Aceste procese se desfăşurau în secret.[20]
Deşi la
început inchizitorii încercau să fie cât mai drepţi în deciziile lor, au
existat şi excepţii, în cazurile în care fanatismul unor inchizitori făcea ca
aceştia să îi condamne înainte pe acei presupuşi eretici care erau aduşi în
faţa lor.
Iniţial
nu era permis preoţilor să aplice o pedeapsă corporală. Inchizitorii se serveau
de organizaţii, de cunoştinţele lor, de secretul profesional şi de influenţa
asupra oamenilor pentru a-i întoarce pe eretici la credinţă. Pentru a putea să
îşi desfăşoare nestingheriţi activităţile lor au creat o serie de legi care îi
împuternicea asupra tuturor lucrurilor.
Au
existat şi inchizitori care au încercat să fie drepţi în judecata lor,
considerând că era mult mai important să scapi un suflet, chiar în ultima clipă
decât să îi omori trupul. Un alt motiv era şi acela că cei scăpaţi puteau fi
folosiţi ca denunţători ai amicilor lui, pentru a da dovada sincerităţii lui.[21]
Preoţii
de rând nu puteau să judece pe cineva vinovat de erezie, putând aplica numai
penitenţe pentru greşeli uşoare. Ei puteau numai să reclame cazul Inchiziţiei
pentru a fi judecat. Dacă afla din spovedania cuiva că este eretic trebuia să
îl denunţe.[22]
Interogatoriul
După ce
a fost arestat acuzatul trebuia să apară în faţa unui tribunal. Interogatoriul
se făcea în prezenţa a doi preoţi şi a unui notar sau funcţionar, care trebuia
să întocmească procesul verbal. După ce i se aduceau la cunoştinţă acuzaţiile,
el trebuia să răspundă la acestea şi putea vorbi cât considera de cuviinţă.[23]
Acuzatul era dator să îşi deschidă inima în
faţa inchizitorului şi să îşi mărturisească toate păcatele, rătăcirile sau îndoielile
în credinţă, să denunţe pe orice eretic şi să îndeplinească toate penitenţele.
Dacă cel
interogat începea să îşi deschidă inima inchizitorii nu trebuiau să întrerupă
mărturisirea sub nici un pretext, pentru ca acuzatul să nu revină la muţenia anterioară.[24]
Uneori
nu se pronunţa numele acuzatului, enunţându-se direct sentinţa: „Această
persoană trebuie să fie abandonată braţului laic pentru ca judecata noastră să
vie de la Dumnezeu şi ca dreptatea să se facă înaintea ochilor noştri”[25]
În
manualul lui Nicolaus Eymerich se dădeau sfaturi cu privire la interogarea
învinuiţilor: „Este bine ca în timpul interogatoriului acuzatul să stea pe un
scaun mai scund, mai umil decât jilţul inchizitorului. Interogatoriul trebuie
condus în aşa fel încât să se evite a i se sugera acuzatului ce anume se vrea
de la el…să se meargă de la general la particular iar de la special la
singular…”[26]
Pentru a
ocoli răspunsul la anumite întrebări ereticii folosesc o serie de metode pe
care Eymerich le enumeră în manualul său, printre acestea sunt: „lupta
limbajului”- prin care ereticul răspunde la fiecare întrebare cu ceea ce vrea
inchizitorul să audă, el subînţelegând însă altceva; simularea uimirii, a
leşinului sau parodierea sfinţeniei. Ultima metodă este cea mai periculoasă deoarece
atitudinea de om umil, sărman şi plină de sfinţenie pe care o afişează ereticul
poate câştiga poporul de partea lui.[27]
În
cadrul interogatoriului nu se punea nici o întrebare privitoare la ortodoxiei
credinţei lui, acesta neavând prilejul să îşi dovedească credinţa. Inchizitorul
nu dorea decât să dovedească presupusele acte de ereziei.[28]
Cu
timpul inchizitorii au început să dispună de interogatorii-tip, în conformitate
cu tipul ereziei pe care trebuiau să o ancheteze. Pentru întocmirea acestor
chestionare era nevoie de o cunoaştere amănunţită a diverselor doctrine
eretice. Astfel judecătorii recurg la viclenie sau orice alt mijloc pentru
descoperirea adevărului. Se foloseau provocatori, care se prefac că aparţin
aceleiaşi secte ca şi acuzatul şi îl fac pe acesta să mărturisească. O regulă
generală a acestor mijloace era aceea că nu se recurgea la pretexte false, ceea
ce ar fi dus la condamnarea nejustificată. În cazul în care un judecător
folosea aceste pretexte era condamnat la aceeaşi pedeapsă la care ar fi fost
condamnat acuzatul. Se urmărea, de asemenea, descurajarea excesului de zel şi
se dorea simplificarea procedurii.[29]
Putea fi
judecată orice persoană de sex masculin, peste paisprezece ani, şi de sex
feminin, peste doisprezece ani. Astfel apare situaţia în care un copil era pus
în faţa unui om instruit, plin de prejudecăţi, car putea să facă dovadă că acel
copil era eretic printr-un singur cuvânt, ezitare sau acceptare. Uneori erau
condamnaţi şi copii începând cu vârsta de şapte ani.[30]
Conform
dovezilor se judecau în 48 de ore în jur de 30-50 de procese, acest lucru
relevând faptul că unele dintre ele erau doar un simulacru.[31]
Pentru
justificarea unei condamnări era nevoie de mărturia a doi martori, la fel ca şi
în dreptul civil. În cazul persoanelor cu o reputaţie bună era nevoie de un
număr mai mare de martori. Atunci când mărturiile lor erau diferite se recurgea
la decizia inchizitorului, care era definitivă. [32]
Cel
acuzat nu trebuia să cunoască numele celor care au depus mărturie împotriva
lui, pentru a se evita posibilele repercusiuni asupra acestora. [33]
Deşi
inchizitorul nu putea avea încredere decât în mărturiile unor persoane
onorabile, însă uneori Biserica accepta şi mărturiile unor hoţi, sperjuri sau
excomunicaţi, iar din 1261 se luau în considerare şi mărturiile ereticilor.
Acest fapt dovedeşte teama Bisericii faţă de erezii, fiind în stare să treacă
peste orice principiu pentru atingerea scopului său de a distruge ereziile.[34]
Orice
copil care ştia Simbolul credinţei, Tatăl nostru, Ave-Maria şi mergea la
Biserică putea deveni martor. Nu puteau depune mărturie nevasta, servitorii sau
copii celui acuzat în favoarea lui. Nu puteau depune mărturie nici cei care
erau în conflict cu acuzatul, pentru a-i identifica pe aceia, acuzatul trebuia
să scrie numele lor, iar inchizitorii îi eliminau din lista martorilor.[35]
Pentru
condamnarea unui ţăran sau a unui om cu reputaţie proastă era suficientă
declaraţia unui singur martor.[36]
În cazul
în care un martor îşi retrăgea depoziţia, se considera că, dacă mărturia a fost
în favoarea acuzatului, era anulată, iar dacă era împotriva lui, nu putea fi
retractată.
Pentru
a-i descuraja pe martorii care ar putea depune o mărturie falsă din duşmănie
faţă de acuzat s-a hotărât pedepsirea acestora. Astfel pentru o mărturie falsă
o persoană era obligată să poarte pe tot parcursul vieţii, patru bucăţi de
stofă roşie, tăiate în formă de limbi, două pe piept, două pe spate. Uneori era
ţinut la stâlpul infamiei, în faţa Bisericii sau era închis pe viaţă. Pe lângă
aceste pedepse, falşii martori erau obligaţi să îi plătească acuzatului toate
pagubele produse, iar dacă nu avea bani, i se confiscau proprietăţile.
În
timpul procesului orice depoziţie, întrebare şi răspuns erau scrise, iar
acuzatul şi martorii era obligaţi să confirme ceea ce au declarat când le erau
citite pentru că orice greşeală, oricât de mică, dacă erau rău interpretată
putea atrage consecinţe grave. În cazul în care unul din martori dădea o
declaraţie în favoarea acuzatului era considerat o persoană ce tendinţe eretice
sau prieten cu acuzatul risca să fie condamnat ca eretic.[37]
Deşi
iniţial acuzaţii puteau fi apăraţi de un avocat, Inocenţiu al III-lea interzice
avocaţilor şi notarilor să îi apere pe eretici. Juriştii au fost ameninţaţi cu retragerea
dreptului de a profesa în cazul în care îi ajută pe ereticii incriminaţi.
Nicolaus Eymerich acceptă ideea reprezentării de către un avocat a ereticilor,
cu condiţia ca aceştia să nu fie suspecţi de erezie. Pentru a putea pleda în
favoarea ereticului, avocaţii trebuiau să fie recunoscuţi de către inchizitori
şi să respecte dreptul, stilul şi uzanţele respectate de aceste tribunale
extraordinare. De cele mai multe ori rolul avocaţilor era acela de a-i îndemna
pe acuzaţi să îşi recunoască vina.[38]
Sarcina
inchizitorului era aceea de a judeca suflete şi nu oameni. Încercările unor
inchizitori de a îi deosebi pe eretici de credincioşi prin unele comportamente,
cum ar fi paloarea feţei, au făcut ca mulţi nevinovaţi să fie condamnaţi,
datorită faptului că în timpul procesului frica şi stresul i-au făcut să
pălească.[39]
Aşadar
regulamentele Inchiziţiei, în ceea ce priveşte judecata, era foarte simple. În
cazul în care cineva era arestat şi îşi mărturisea erezia, fără a se pocăi, era
ars de viu. Prin pocăire urma să fie întemniţat pe viaţă. Negarea crimelor de
care era acuzat, deşi erau dovedite cu martori, făceau ca el să fie considerat
un eretic nepocăit urmând a fi ucis. Aceia care se denunţau singuri aveau parte
de ceva mai multă milă, dar în cazul în care se reîntorceau la erezie erau arşi
pe rug fără drept de apel.[40]
Pagina urmatoare
[1]
Mihai Floroaia, Inchiziţia în Europa, Editura Crigarux, Piatra Neamţ,
2001, p. 24.
[2]
Guy Testas, Jean Testas, Inchiziţia,
trad. Ileana Cosgarea, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 42.
[3] Ibidem,
p. 42.
[4] Mihai Floroaia, op. cit., p. 26.
[5] Bartoleme Bennassar (coord.), Inchiziţia Spaniolă, trad. Carmela
Roman, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 11.
[6] Doru Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în
faţa justiţiei. Cu un interludiu despre Inchiziţie, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1982, p. 99.
[7] Mihai Floroaia, op. cit., 2001, p.
29.
[8] Ibidem,
p. 29.
[9] Doru Cosma, op. cit., p. 100.
[10] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 44.
[11] Ibidem,
p. 44.
[12] Mihai Floroaia, op. cit., p. 29.
[13] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 43.
[14] A. Hyatt- Verrill, Inchiziţia,
trad. Gheorghe Dinu, Editura Mondero, Bucureşti, 1992, p. 65.
[15] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, Cartea
neagră a Inchiziţiei, trad. Daniela-Cristina Vintilă, PRO Editură şi
Tipografie, Bucureşti, 2000, p. 29.
[16]
Linda E. Mitchell, Family in the Middle Ages, Greenwood Press, Westport,
2007, p. 220.
[17] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
59.
[18] Ibidem,
p. 69.
[19] Mihai Floroaia, op. cit., p. 25.
[20] Ibidem,
p. 30.
[21] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
86.
[22] Ibidem,
p. 109.
[23] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 45.
[24] Doru Cosma, op. cit., p. 104.
[25] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
65-66.
[26] Mihai Floroaia, op. cit., p.
26-27.
[27] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op.
cit., p. 31.
[28] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
89.
[29] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 44.
[30] A. Hyatt- Verrill, op. cit.,
p. 69.
[32] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 45.
[33]
Walter Ullmann, A Short History of the
Papacy in The Middle Ages,
Routledge, London, 2003, p. 166.
[34] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 45.
[35] Mihai Floroaia, op. cit., p. 31.
[36] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
89.
[37] Ibidem,
p. 68.
[38] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 46.
[39] A. Hyatt- Verrill, op. cit.,
p. 68.
[40] Ibidem,
p. 85.
