Se afișează postările cu eticheta Italia. Afișați toate postările

Inchizitia in Europa

Posted on luni, 28 ianuarie 2013 by



Studiu de caz: Ioana d’Arc

         
Istoria Inchiziţiei în Franţa a fost marcată de un proces care nu aveau ca scop principal combaterea unei erezii, ci atingerea unui scop politic.
          Procesul Ioanei d’Arc, ne demonstrează cum era folosită uneori Inchiziţia pentru atingerea unor scopuri politice.
          Ioana d’Arc s-a născut în 1421 la Domremy, un cătun din Barrois, într-o familie de ţărani şi a avut o existenţă laborioasă marcată de credinţa simplă a vremii, până ce începe să audă nişte voci care îi porunceau să meargă în Franţa să elibereze oraşul Orleans. Având acceptul regelui Carol al VII-lea, după ce l-a convins prin înfăptuirea a o serie de minuni, ea reuşeşte să aibă victorii importante în fruntea trupelor sale. Ca urmare a acestor fapte Carol al VII-lea este uns rege al Franţei la Réims, ceea ce îi dădea o nouă legitimitate.
          După ce armata Ioanei dă greş în faţa Parisului şi se retrage împreună cu regele pe Loire, este capturată de anglo- burgunzi în primăvara următoare după bătălia de la Compiegne.[1]
          A fost prinsă de Bâtard de Vendome, în numele lui Jean de Luxembour. Englezii cereau să fie judecată de ei, deoarece considerau că francezii vor fi indulgenţi.
Acuzaţia pentru care a fost judecată a fost aceea de erezie, dar cea care a pus procesul în mişcare şi l-a accelerat a fost Anglia. Biserica ar fi acceptat ca Ioana d’Arc să abjure erezia şi să se pocăiască, dar dacă ea ar fi rămas în viaţă ar fi constituit un permanent pericol pentru dominaţia engleză din Franţa.
          Iniţial inchiziţia a refuzat să participe la proces, dar datorită unui inchizitor partizan al englezilor s-a implicat, astfel încât soarta eroinei era deja pecetluită înaintea procesului dacă ţinem cont de faptul că împotriva ei erau coroane britanică, regatul Burgundiei şi Inchiziţia.
          Datorită terorii pe care o inspira trupelor engleze din cauza presupuselor puteri magice era considerată vrăjitoare. Astfel Inchiziţia o putea acuza ca eretică şi vrăjitoare, mai ales că englezii aveau foarte mulţi reprezentanţi în Inchiziţie, mai ales în cadrul Universităţii din Paris. Ducele din Burgundia primeşte o scrisoare şi o cerere a Universităţii din Paris pentru a o preda pe Ioana d’Arc vicarului Inchiziţiei franceze, Martin Billon. Dar datorită faptului că puterea Inchiziţiei scăzuse, Jean de Luxembourg refuză considerând că poate obţine ceva în schimbul ei.[2]
          Episcopul Pierre Cauchon din Beauvais, deşi era aliatul englezilor şi fusese izgonit din episcopia lui de trupele Jeanei, refuză să o reclame. În aceste condiţii episcopul de Liseux înarmat cu scrisorile Universităţii cere să fie dată inchizitorilor sub acuzaţia de erezie, vrăjitorie, magie, idolatrie, invocare a diavolului.
          În cele din urmă la 20 octombrie englezii intră în stăpânirea Ioanei d’Arc achitând suma de 10000 de lire. Acest lucru s-a întâmplat la jumătate de an de la prinderea ei deoarece lipsa de fonduri a coroanei engleze a făcut ca aceştia să instituie o taxa specială în ţinuturile normande proces care a durat şase luni.[3]
          Închisă fiind în castelul Beaulieu şi aflând că va fi predată englezilor, Ioana d’Arc s-a aruncat din turnul castelului. Ea scapă cu viaţă, minunea aceasta constituind încă o dovadă în cadrul viitorului proces.
 După ce englezii adună probele şi le falsifică la 21 februarie începe procesul considerat de mulţi istorici o adevărată comedie, care face de ruşine justiţia inchizitorială.
          Acuzata este adusă în faţa tribunalului unde i se aduc 12 capete de acuzare:
1.         Apariţiile îngerilor şi ale sfinţilor - sunt declarate mincinoase şi inspirate de spirite diabolice;
2.         Semnul dat lui Charles prin coroana adusă de sfântul Mihail – este considerată o poveste mincinoasă păgubitoare pentru Biserică;
3.         Recunoaşterea sfinţilor şi a îngerilor şi credinţa în ei şi în Iisus – este credinţa prea îndrăzneaţă;
4.         Prezicerea evenimentelor viitoare şi recunoaşterea persoanelor pe care nu le-a văzut niciodată, după voce – superstiţie, vrăjitorie, magie, ghicire;
5.         Purtarea hainelor bărbăteşti şi a părului scurt şi primirea euharistiei în aceste haine – blestem faţă de Dumnezeu;
6.         Întrebuinţarea numelui lui Iisus, al Sfintei Fecioare Maria, a semnului crucii în scrisorile de ameninţare – este homicidă, crudă, însetată de sânge;
7.         Părăsirea părinţilor – lipsă de pietate faţă de părinţi, neruşinare;
8.         Preferinţa de a muri atunci când a sărit din turnul de la Beauvoir – neputinţă, oroare asupra liberului arbitru;
9.         Afirmaţia că Sfânta Margareta şi Sfânta Caterina i-au promis raiul dacă îşi păstrează fecioria – decădere din dreapta credinţă;
10.    Afirmaţia că Sfânta Margareta şi Sfânta Caterina vorbeau franţuzeşte – blestem pentru aceste sfinte;
11.    Venerarea vizitatorilor cereşti şi credinţa în ei, ca în Dumnezeu – este idolatră, credinţă greşită;
12.    Refuzul de a asculta ordinele bisericii – este schismatică rătăcind de la dreapta credinţă.[4]
Încă de la începutul procesului Ioanei d’Arc îşi dă seama că problema principală a cazului va fi legată de credinţa sa, astfel ea va încerca să abată atenţia Inchiziţiei de la sfera religioasă spre sfera politică. Ea depune jurământ stabilind clar faptul că va răspunde ca soldat doar atât cât să nu dezvăluie secrete adresate strict regelui, iar în ceea ce priveşte credinţa, ea afirmă că va răspunde fără probleme, atâta timp cât nu este obligată să facă ceva împotriva voinţei ei.[5]
În timpul procesului povesteşte tot ceea ce i s-a dezvăluit ei prin vise şi prin vocile pe care le auzea în copilărie, negând tot timpul acuzaţiile de magie.
Apoi la 26 mai îi este citită sentinţa prin care era dată justiţiei civile şi condamnată la închisoare pe viaţă cu pâine şi apă, cu specificaţia că în cazul în care va recădea în erezie va fi arsă pe rug.
După câteva zile Ioana d’Arc purta iar vechile sale haine bărbăteşti, fapt pentru care este condamnată la ardere pe rug.
Cere să fie spovedită şi împărtăşită, după care pe capul ei este pusă o coroană de hârtie cu inscripţia „eretică, recidivistă, idolatră, apostată”. În timpul execuţiei unii martori spun că a rezistat eroic, rostind rugăciuni, iar alţii că ar fi îndurat flăcările cu greu. Cenuşa ei a fost aruncată în Sena.[6]
După moartea ei vinovaţii dădeau vina unii pe alţii, iar judecătorii au obţinut scrisori regale ce le ridicau orice responsabilitate.
În 1449, Charles al VII-lea reocupă tronul Franţei şi deschide o anchetă asupra procesului, pentru ca în 1456 el să fie declarat nul în mod oficial, iar cele 12 capete de acuzare fiind distruse.[7] 


3.2.Inchiziţia în Italia

În Italia se întâlneşte o largă varietate de organizări statale şi regimuri social-politice: republici urbane (oraşe state care au supus autorităţii lor un întins teritoriu înconjurător), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul papal, regatul celor două Sicilii (mai târziu al Neapolelui).[8]
          Cauza necesităţii instituirii Inchiziţiei în Italia a fost aceeaşi erezie catară care avea numeroşi adepţi în Lombardia încă din prima jumătate a secolului al XI-lea.
          În ciuda eforturilor depuse de episcopului de Milano, Heribert, un secol mai târziu are deja o importanţă excepţională datorită lui Analdo da Brescia, talentat orator şi conducător al sectei.[9]
          Ereticii italieni erau cunoscuţi sub numele de patarini. Aceştia erau împărţiţi în două categorii: „perfecţii” şi „ascultătorii”. Despre aceştia avem mărturia lui James Capelli, un franciscan care a observat secta italiană. Acesta le admira modul în care trăiau şi dragostea care îi unea. Ascultătorii locuiau într-o societate normală, cu obligaţia de a primi vizitele perfecţilor şi să asculte predica lor solemnă.[10]
 În jurul anului 1146 patarinii reuşesc să îl alunge pe episcopul Bresciei. Apoi intră în conflict cu papa. Aveau ca aliaţi pe ghibelini[11], adepţi ai teoriei împăratului, care vedeau în adepţii lui Arnaldo un sprijin împotriva papei Eugeniu al III-lea. Ca urmare a conflictului dintre Biserica catolică şi patarini, papa este izgonit din Roma, iar palatul său şi cele ale cardinalilor sunt jefuite. După mai multe lupte, oraşul este recucerit de trupele papei, care este ajutat de Roger de Sicilia.
 În cele din urmă Arnaldo este arestat şi decapitat la Roma în 1155, cadavrul îi este ars pe rug, iar cenuşa aruncată în Tibru.[12]
Ca urmare a înfrângerii albigenzilor de către Simon de Monfort, erezia din Italia primeşte o nouă infuzie de energie din partea ereticilor din Languedoc.[13]
În 1228 un legat al Sfântului Scaun, Geoffroi, îi alungă pe ereticii din Milano şi din statele învecinate. Apoi trece la confiscarea averii lor şi la dărâmarea caselor, pe baza decretului dat de Frederic al II-lea la Catania.[14]
Ca împărat şi rege al Siciliei, Frederic al II-lea, ale cărui scopuri erau mai degrabă politice, vedea în erezie o crimă de lezmajestate, pasibilă deci cu pedeapsa cu moartea. Astfel suspecţii erau judecaţi de un tribunal ecleziastic, pentru ca apoi să fie trimişi în faţa autorităţii civile.
Se preconiza de către Geoffroi înfiinţarea unei comisii inchizitoriale, formată din 12 membrii, cărora li se adăugau încă patru călugări din ordinul Cerşetorilor.
În 1231 Grigore al IX-lea îi cere arhiepiscopului de Milano să treacă fără întârziere la aplicarea Statutelor Sfântului Scaun, pentru ca în 1232 să îl numească inchizitor al Lombardiei pe dominicanul Alberic.
Acesta trece la măsuri represive asupra ereziei. La Bergamo, episcopul de Brescia, Guala Ronio, alături de inchizitorul Alberic îi învinuieşte pe ghibelini de a fi ales în frunte oraşului pe un milanez numit Mandello. Acesta este excomunicat iar toţi locuitorii din Bergamo sunt declaraţi eretici de către papă. În urma acestor măsuri bergamezii nu mai puteau deţine averi ecleziastice şi nici funcţii publice.[15]
Se estima că în jurul anului 1250 erau aproximativ 2400 de Perfecţi în nordul şi centrul Italiei, organizaţi în şase biserici.[16]
Italia este singura regiune în care Inchiziţia confiscă bunurile ereticilor, în celelalte ţări inchizitorii declarau dovedită existenţa unei crime, care după legile civile, îl făcea pe criminal incapabil de a fi posesor.[17]
Uneori împotriva deciziilor inchizitorilor se ridicau nobilii, aşa cum a fost în cazul atacului asupra dominicanului Orlando de Cremona de câţiva oameni înarmaţi în timpul unei predici.
În Florenţa patarinii trăiau în număr mare, conducătorul lor fiind Fillipo Paternon. Astfel încercările inchizitorului dominican Aldobrandino Cavalcante în 1231 de a aplica Statutele Sfântului Scaun, nu au reuşit să stăvilească activitatea Desăvârşiţilor, protejaţi de cele mai nobile familii ale oraşului care le ofereau uneori şi găzduire.[18]
În ceea ce priveşte legalitatea acţiunilor împotriva ereticilor în provinciile italiene sunt susţinute de Constituţia Siciliană din 1231 care a dat puteri depline decretului prin care ereticii trebuiau să fie arşi de vii, iar la Veneţia după 1249 dogii se angajau, depunând un jurământ ducal, să ardă toţi ereticii.[19]
Aşadar în ciuda sancţiunilor speciale decretate în provincii şi la Roma, ostilitatea faţă de inchizitori se manifestă destul de des.
Astfel unii din duşmanii Bisericii au o putere considerabilă, cum era cazul lui Ezzelino de Romano, stăpân peste Verona, Padova, Vicenza, Trento, Brescia, care deşi excomunicat rămâne o ameninţare pentru Biserică.[20]
Au loc dese atacuri asupra inchizitorilor, cum a fost cazul lui Piero de Verona, ucis cu lovituri de topor de către un criminal cu numele Carino, eliberat ulterior de podestatul[21] oraşului. La Parma poporul se răscoală împotriva inchizitorilor ucigând un călugăr dominican, după ce au fost arse două femei pe rug.[22]
Datorită acestor atacuri Biserica începe să îşi recruteze şi ea forţe armate după exemplul Societăţii Sfântului Spirit, constituită în 1260 la Piacenza. Reuşeşte să creeze o ligă catolică, formată din seniorii oraşelor Bologna, Parma şi Reggio, a cărei misiune era de a aduce sub ascultare oraşele ce se opuneau Inchiziţiei.[23]
În 1234, Accursio Aldobrandini, negustor florentin, prin peregrinările sale cunoaşte mai mulţi străini cu care stă de vorbă, apoi se salută pe stradă, dă chiar bacşiş unui servitor al lor. Ştiind reputaţia Inchiziţiei în astfel de cazuri şi aflând că acei oameni erau eretici, el se duce la papa Grigore al IX-lea pentru a mărturisi vina. Papa îl lasă să plece după plata unei cauţiuni, apoi în predă episcopului din Florenţa. Datorită faptului că era un om bogat şi cu multă influenţă în oraşul său, este iertat sub motivul că a făcut dovadă de bună credinţă ducându-se să se spovedească papei.[24]
Puterea unei instituţii se vede atunci când ea nu este constrânsă pentru a face favoritisme, iar Inchiziţia a fost o instituţie puternică din acest punct de vedere, iar pentru a susţine această idee avem cazul lui Tomaso din Aversa care a supus la cele mai groaznice chinuri pe franciscanii acuzaţi de erezie.[25]
Vrăjitoria cunoaşte şi în Italia o dezvoltare deosebită astfel, în 1450, inchizitorul Bartolomeo din Come a vrut să se documenteze mai bine în această problemă pentru a putea lupta împotriva ei. Pentru atingerea acestui scop s-a dus împreună cu Lorenzo din Concoresso şi notarul Giovanni din Fossatto la locul de întâlnire al vrăjitoarelor, lângă Mendrisio, şi au asistat la orgiile şi incantaţiile lor, pe ascuns. Dar se pare că ascunzătoarea lor a fost descoperită, iar demonul care prezida adunarea şi-a trimis acoliţii, iar aceştia i-au bătut pe cei trei reprezentanţi ai Inchiziţiei, astfel încât au murit în decursul a cincisprezece zile.
Deşi majoritatea inchizitorilor erau cunoscuţi ca fiind cruzi şi nemiloşi, au existat şi unii care aveau o dragoste fără margini pentru aproapele său şi erau plini de bunăvoinţă. Unul dintre ei a fost fratele dominican Giovanni Schio care a determinat a reuşit în 1233 să convingă grupările ostile să depună armele şi să încheie o pace mutuală. Acesta a mai avut succese şi la Padua, Trevisa, Feltre şi Belluna. Totuşi atunci când era vorba de pedepsirea unor eretici înverşunaţi nu avea milă deoarece credea că prin această acţiune a lui îi va salva. În acest mod a acţionat atunci când era inchizitor la Verona şi a condamnat şaizeci de bărbaţi şi femei să fie arşi de vii ca eretici.
În ceea ce priveşte tortura în Italia avem cazul Veneţiei, unde autorităţile şi publicul s-au opus utilizării ei. În 1356 când fratele Mihail din Pisa, inchizitor la Treviso, a închis câţiva evrei reveniţi la iudaism, tribunalul civil din Veneţia a reţinut oamenii Inchiziţiei şi i-a supus torturii pentru a le da o lecţie a ceea ce făceau ei altora.[26]

Studiu de caz: Dolcino de Novara


Unul dintre cei mai importanţi conducători al ereticilor a fost Dolcino de Novara. Acesta a făcut parte din „Mişcare apostolilor” înfiinţată de Gerardo Segarelli.
Gerardo Segarelli era un ţăran incult şi sărac. Acesta umbla îmbrăcat într-o mantie albă ca apostolii şi propovăduia apropierea Judecăţii de Apoi şi a instaurării adevăratului regat al lui Dumnezeu. Ii se alătură în curând mulţi adepţi care încep să trăiască asemenea lui, în sărăcie.
Sunt condamnaţi în 1274, pentru ca apoi printr-o bulă papală să înceapă o serie de represiuni asupra lor. Segarelli este ars pe rug, locul său fiind luat de Dolcino de Novara.[27]
Mişcarea pe care o conducea Dolcino a pus în impas Inchiziţia deoarece era condusă nu de un sărman persecutat, ci de o căpetenie, cu valenţe militare. Dar nici Inchiziţia nu mai este acea instituţie de la început, astfel că între cele două formaţiuni izbucneşte războiul.[28]
Faptele sale îl face pe Dolcino să fie ereticul cel mai cunoscut din tot Evul Mediu italian. El întruchipează atât conducătorul religios, comandantul unor trupe antrenate pentru luptă şi raiduri, cât şi rebelul, precursor al revoltelor ţărăneşti.
Predică la Bologna, apoi se îndreaptă spre lacul Garda (lângă Riva), de unde trimite o scrisoare credincioşilor sinceri. În această conferă „Mişcării apostolilor” o structură spirituală, care are ca obiectiv lupta împotriva hegemoniei ierarhiei romane. Astfel el declară libertatea absolută atât în privinţa preceptelor emise de papă, cât şi faţă de supunerea faţă de Inchiziţie.
          Dolcino este văzut de partizanii săi ca un model al credinciosului, „homo bonus”, acel om bun cum ar trebui să fie toţi, dar şi „caput et magister”, conducător şi învăţător. Astfel se explică incredibila fidelitate a „apostolilor” pentru profetul lor, până la moartea sa.
Mitul lui Dolcino îl transformă pe acesta într-un martir aproape de a fi considerat un sfânt şi un înfăptuitor de miracole. Dar datorită faptului că ultimii săi ani de viaţă îi petrece pe câmpul de luptă pierde sanctificarea populară.
El conferă ereziei un sistem nou, şi anume capacitatea de a combate un sistem structurat inclusiv cu armele pe care le foloseşte acel sistem, dar în numele dreptului la libertate.[29]
Datorită faptului că a fost mereu persecutat nu poate munci pentru a se întreţine, trebuie aşadar să se bizuiască pe bunătatea celor din jur care doresc să îl hrănească şi găzduiască. Întotdeauna intră în locuri populate seara pentru a nu fi descoperit de urmăritori, nu poate rămâne mult timp în acelaşi loc, petrecându-şi noaptea predicând în locurile în care credincioşii vor să îl asculte.
Dolcino în lupta sa împotriva Bisericii Catolice îşi adună soldaţii din rândul oamenilor de rând în fruntea cărora obţine unele succese, dar datorită lipsei de organizare şi a experienţei luptătorilor săi este prins în ambuscadă de soldaţii Bisericii. Hăituiţi de aceştia din urmă Dolcino şi ai lui se refugiază pe Monte Rubello, unde îşi organizează tabăra ca un adevărat strateg cu numeroase puncte de apărare.
Împotriva lui vine Raniero Avogadro, episcop de Vercelli, un înverşunat luptător contra ereziei. Acesta conduce forţele comunale şi inchizitoriale împotriva lui Dolcino. Îi vin în ajutor şi inchizitorii din Lombardia, arhiepiscopul din Milano şi ducele de Savoia, din ordinul papei Clement al V-lea.
După mai multe ciocniri luptătorii lui Dolcino cedează, iar Dolcino şi credincioşii lui partizani sunt capturaţi în viaţă şi încarceraţi la Biella, în temniţa episcopului.[30]
Iată cum descrie un anonim contemporan întâmplările într-o ostilă „Istorie a fratelui Dolcino” (Historia fratria Dulcini heresiarche di anonimo sincrono): „În joia mare din anul 1307, în ziua de 13 a sus-scrisei luni martie, după lupte îndelungate şi multe osteneli, zisul frate Dolcino, căpetenia ereticilor, a fost prins în persoană în munţii Triverro, împreună cu Margareta din Trento, tovarăşa lui, şi cu Longino din Bergamo(…).Apoi, în aceeaşi zi, întăriturile şi tabăra lor au fost arse, distruse şi împrăştiate. Şi tot aici, în acea zi, mai bine de o mie dintre ei au fost nimiciţi fie de flăcări, fie că s-au înecat în râu(…), sau au pierit de sabie şi de o moarte foarte crudă. Iar amintitul Dolcino împreună cu Longino, după prinderea lor, au fost înfăţişaţi sus-zisului domn episcop (Rainiero degli Avogadri, episcop de Vercelli, Piemont etc), în cetatea Biella. Domnul episcop a poruncit ca ei să fie păziţi în închisorile sale, punându-le obezi grele la picioare, la mâini şi la gât(…)”.[31]
Procesul lui Dolcino a rămas învăluit în mister, cert este faptul că a avut loc un interogatoriu dar nu se ştie dacă acuzatul a cedat în faţa inchizitorilor.
Cronicarii relatează modul în care a fost dus Dolcino la locul execuţiei. În ciuda faptului că torturile aveau loc de obicei ferite de ochii publicului, în cazul lui Dolcino aceasta s-a săvârşit pe ceea ce s-a numit „drum al crucii”, astfel cleşti înroşiţi în foc smulgeau părţi din trupul lui Dolcino, în timp ce acesta îşi sfătuia partizanii să reziste supliciilor fără frică.[32]
Acelaşi anonim a cărei operă am citat-o mai sus spune, în legătură cu încăpăţânarea lor de a abjura erezia: „Şi totuşi nici unul dintre ei şi nici Margareta „frumoasa” n-a vrut nici o clipă să se întoarcă, nici cu jurăminţi sau pentru răsplată, nici în vreun alt chip, la adevărata credinţă catolică, ci au pierit astfel mizerabilii, în încăpăţânarea şi în vârtoşenia inimii lor”.[33]
Inapoi                                                                                                                        Pagina urmatoare
[1] Frederic Lampiers, Dicţionar de cultură generală, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p. 808.
[2] Mihai Floroaia, op. cit., p. 65.
[3] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 197.
[4] Mihai Floroaia, op cit., p. 67.
[5] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 47.
[6] Mihai Floroaia, op. cit., p. 68.
[7] Ibidem, p. 68.
[8] Radu Manolescu (coord.), Istoria medievală universală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1985, p. 172.
[9] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 23.
[10] Colin Morris, op. cit., p. 346-347.
[11] ghibelini - partizani ai unei fracţiuni politice a nobilimii florentine, care în sec. XII-XV au susţinut pe împăraţii germani.
[12] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 23-24.
[13] Mihai Floroaia, op. cit., p. 76.
[14] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 24
[15] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 105.
[16] ***, The New Cambridge Medieval History, vol. 5, p. 176.
[17] A. Hyatt- Verrill, op.cit., p. 106.
[18] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 26.
[19] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 44.
[20] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 27.
[21] podestat - primarul sau guvernatorul unui oraş italian în perioada medievală.
[22] Mihai Floroaia, op. cit., p. 77.
[23] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 27-28.
[24] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 88.
[25] Ibidem, p. 48.
[26] Ibidem, p. 150.
[27] Gheorghe Vlăduţescu, Ereziile Evului Mediu creştin, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p.70.
[28] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 32.
[29] Ibidem, p. 33.
[30] Ibidem, p. 40.
[31] Gheorghe Vlăduţescu, op. cit., p. 70-71.
[32] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 41.
[33] Gheorghe Vlăduţescu, op. cit., p. 72.

Posted in , , , , , , , , | Leave a comment

INCEPUTUL INCHIZITIEI - referat

Posted on duminică, 27 ianuarie 2013 by



Capitolul 1
Începuturile Inchiziţiei



          Inchiziţia a aparut, din punct de vedere istoric, între sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea. În timpul existenţei ei de cinci secole şi-a modificat şi adaptat obiectivele şi modalităţile de represiune, având o varitate de legături cu politica. Putem vorbi despre Inchiziţii, decât despre o singură Inchiziţie datorită complexităţii sale, nefiind o entitate omogenă şi unitară în regiunile unde şi-a desfăşurat activitatea.


1.1. Etimologie şi concept

          Termenul „inchiziţie” provine din latinescul „inquisitio”, care provine din verbul „inquerere” – a ancheta.[1] În literatura română de specialitate a pătruns pe filieră franceză provenind din termenul francez „inquisition”.
          Inchiziţia este definită de majoritatea dicţionarelor ca instituţie a Bisericii catolice care judecă pe cei vinovaţi de erezie şi pe cei care manifestau sub orice formă ostilitatea sau nesupunerea faţă de Biserica catolică.[2]
          Scopul acestei instituţii conform lui Victor Kernbach este de a organiza lupta împotriva ereziilor prin descoperirea ereticilor şi aducerea lor la credinţa catolică.[3]
În lucrarea sa, „Dicţionar religios”, preotul Ioan Stoian stabileşte ca moment de început al instituţiei Conciliul de la Verona din anul 1183 şi afirmă faptul că în decursul istoriei ei, mai ales sub conducerea iezuiţilor, a lăsat o tristă amintire prin miile de persoane pe care le-a condamnat la început din fanatism, apoi din interese monarhice.[4]
          Mircea Eliade vorbind despre începutul Inchiziţiei ca instituţie, în „Dicţionar al religiilor”, spune că instrumentul acestei instituţii a fost creat în 1231 în cadrul cruciadei împotriva albigenzilor şi a fost încredinţat Fraţilor predicatori, conduşi de Dominic Guzman iar mai apoi şi Fraţilor minori, având ca mentor pe Francisc de Assisi.[5]


1.2. Context istoric

          Inchiziţia a apărut în Europa secolelor XII - XIII în condiţiile în care partea vestică a Franţei aparţinea Angliei, Italia era împărţită în mai multe regate, Spania era sub stăpânirea maurilor, iar Germania stăpânea centrul Europei.
          Este necesar pentru a înţelege cauzele de apariţie ale Inchiziţiei să cunoaştem şi evoluţia teritoriilor în care această instituţie s-a dezvoltat.
         
Franţa
După stingerea dinastiei carolingiene în 987 şi venirea Capetienilor la conducerea Franţei, aceasta era o ţară a fărămiţării feudale, regatul fiind împărţit în circa 15 principate teritoriale ai căror stăpânitori îşi exercitau atributele suveranităţii şi recunoşteau regelui numai o autoritate nominală.
În timpul domniei lui Ludovic al VI-lea (1108-1137) a avut loc acţiunea de întărire a autorităţii regale prin înfrângerea seniorilor rebeli din cuprinsul domeniului regal.
Urmaşul lui Ludovic al VIII-lea (1137-1180) realizează o uniune personală între domeniile capeţian şi aquitan prin căsătoria cu Alienor, moştenitoarea ducatului Aquitaniei, cel mai întins principat teritorial din Franţa. Dar datorită slabelor legături dintre nordul şi sudul Franţei şi a divorţului regelui în 1152 nu se realizează alipirea Aquitaniei la domeniul capeţian.
Filip al II-lea August (1180-1223) a profitat de rebeliunile aproape permanente ale feudalilor francezi din posesiunile plantagenete, de conflictele lui Henric al II-lea cu fii săi sau de dificultăţile din Anglia ale lui Ioan Fără Ţară pentru a elimina din Franţa o mare parte din stăpânirea străină.[6]
          După moartea lui Filip domeniul regal îşi triplează suprafaţa, iar comitatul Flandrei trece sub tutela suveranului capeţian. Urmaşul lui Filip, Ludovic al VIII-lea nu domneşte decât trei ani, dar el este cel ce pregăteşte alipirea la domeniul coroanei teritoriile contelui de Toulouse, Raymond VI, acuzat de erezie de către Biserică.[7]
Ludovic al IX-lea, zis cel Sfânt[8] (1226-1270) este cel care face ca autoritatea regală să crească considerabil. Având numai 12 ani regenţa este asigurată de mama sa, Blanche de Castilla. Aceasta emite o serie de ordonanţe prin care reorganizează justiţia regală, mărindu-i sfera de acţiune, devenind un mijloc de unificare şi centralizare a statului.
În aceste condiţii în Franţa apare o altă justiţie, de această dată de natură divină şi anume Inchiziţia prin numirea în august 1235 a Fratelui dominican Robert, poreclit „Bogomilul”, inchizitor general al Franţei.[9]
           
Italia
În Italia se întîlneşte o largă varietate de organizări statale şi regimuri social-politice: republici urbane (oraşe state care au supus autorităţii lor un întins teritoriu înconjurător), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul papal, regatul celor două Sicilii (mai târziu al Neapolelui).
Orientările economice diferite şi divergenţa interselor politice aduc adesea oraşele şi statele italiene în conflict unele cu altele. Cel mai răsunător conflict este cel ce-i opune în timpul luptei pentru investitură pe partizanii împăratului, ghibelinii (de la castelul Weiblingen al Hohenstaufenilor), partizanilor papei, guelfii, (de la familia germană Welfen, adversarii Stuafenilor). În mare, oraşele din nord sunt guelfe, iar cele din centru şi Toscana se împart între guelfi (Florenţa, Pisa) şi ghibelini (Sienna). Foarte adesea însă aceste denumiri nu mai desemnează atitudinea politică a unui grup urban, ci lupta pentru putere între diferite facţiuni.
Veneţiei este din secolul al X-lea o republică nobiliar-patriciană. Autoritatea centrală, cu funcţii însă mai mult reprezentative şi limitate de o serie de instituţii aparţinea fostului duce bizantin, numit acum doge. Conducerea aparţinea de fapt Marelui Consiliu, alcătuit din câteva sute de persoane, recrutate din rândul nobilimii şi patriciatului, şi care în 1297 se închide în faţa pătrunderii reprezentanţilor din familii mai noi. Din rândul acestuia, în secolul XII-XIII se desprind alte instituţii, menite să asigure o mai mare eficienţă a deciziilor. Micul consiliu; Senioria; Senatul.[10]
Genova, principala rivală comercială a Veneţiei, era condusă de un doge, împreună cu un Mare Consiliu.
Florenţa s-a desprins în secolul al XII-lea de sub autoritatea marchizilor de Toscana şi s-a organizat în comună condusă de consiliul celor 12 consuli şi consiliul format din cca. 100 cetăţeni de vază. În secolul al XIII-lea, ca urmare a afirmării politice a breslelor, conducerea oraşului se restructurează, în componenţa Senioriei, principalul organ de conducere, intrând reprezentanţi ai breslelor mari şi mijlocii, care prin Sentinţele dreptăţii din 1293 împiedică accesul la funcţii al membrilor familiilor nobiliare şi patriciene vechi.[11]
În sudul Italiei, dominaţia bizantină s-a menţinut până prin secolul al IX-lea, când arabii au început să se instaleze în anumite zone. În secolul al XI-lea, Sicilia şi sudul peninsulei sunt cucerite de normanzi, care organizează aici regatul celor două Sicilii, condus de familia Guiscard. De la sfârşitul secolului al XII-lea, printr-o alianţă matrimonială, regatul celor două Sicilii revine Hohenstaufenilor, care, prin Frederic al II-lea (1197-1250), încearcă să facă din el baza unui imperiu mediteraneean. Papa Inocenţiu al IV-lea, pentru a slăbi puterea regelui german, oferă în 1266 coroana Siciliei lui Carol de Anjou, fratele regelui Franţei Ludovic cel Sfânt. Stăpânirea franceză este eliminată însă din insulă în 1382, în urma unei răscoale cunoscută sub numele de „vecerniile siciliene”. Regele Pedro de Aragon, susţinut şi de papa Grigore al X-lea, cucereşte Sicilia, apoi Sardinia. La mijlocul secolului al XV-lea şi sudul Italiei este cucerit de la angevini, astfel că regatul celor două Sicilii este reunificat sub stăpânirea Aragonului, devenit astfel o putere mediteraneeană.[12]
În centrul Italiei se găsea statul papal, constituit în urma intervenţiei francilor împotriva longobarzilor la mijlocul secolului al VIII-lea. Puterea temporală a papei a fost contestată în timpul unor mişcări populare ce urmăreau instaurarea republicii la Roma. Între 1309-1378 papa nu mai rezidează la Roma ci la Avignon, astfel că în teritoriile statului papal puterea este exercitată de marile familii aristocratice. În acest timp însă, printr-un sistem de impozite impus întregii creştinătăţi şi prin folosirea unei birocraţii specializate, papalitatea edifică o monarhie centralizată instituţional.
Relaţiile dintre statele italiene au fost frecvent conflictuale, dar s-au înregistrat şi colaborări, mai ales în faţa unui duşman comun. Astfel, împăratul german Frederic I, sperând să profite de rivalităţile dintre oraşele italiene, încearcă să impună prin dieta de la Roncaglia (1158) restituirea drepturilor regaliene uzurpate de acestea. Opoziţia Milanului atrage după sine distrugerea oraşului, dar italienii se unesc în Liga Lombardă[13], care este victorioasă în faţa împăratului, la Legnano.[14]

Germania
Regatul Germaniei  s-a constituit în urma Tratatului de la Verdun prin desprinderea prin desprinderea din Imperiul franc a părţii de răsărit. Teritoriul noului stat, locuit de populaţii germanice al cărorc număr nu trecea mai mult peste trei milioane, era cuprins între Elba şi Rin, având ca hotar sudic Munţii Alpi, iar în sud-est întinzându-se până la fosta marcă răsărită a Imperiului carolingian.
          Domnia lui Otto I a fost o perioadă de întărire a autorităţii centrale şi de afirmare a statului german în politica externă. Succesele obţinute de Otto I au făcut ca acesta să fie cel mai puternic suveran din Europa apuseană din acea vreme şi astfel se explică el a hotărât reinstaurarea Imperiului lui Carol cel Mare. Astfel datorită situaţiei din regatul Italiei şi a crizei papalităţii Otto I intervine în Italia în 951 şi se încoronează rege al Italiei, iar în campania din 961 ajunge până la Roma unde papa îi încredinţează coroana « imperiului roman » la 31 ianuarie 962. Otto I este numit « imperator augustus » al noului Imperiu Roman. Astfel după secolul al XI-lea imperiul instaurat de Otto I este cunoscut sub numele de “sfântul imperiu” (sacrum imperium).[15]
          Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu, nu a fost numai o luptă politică, ci şi o confruntare de principii care izbucneşte în secolul al XI-lea. Acest conflict are ca punct principal excomunicarea lui Henric al IV-lea, care după ce primeşte iertarea ca urmare a actului de credinţă săvârşit în faţa papei reporneşte războiul.
          Se ajunge la o înţelegere prin Concordatul de la Worms din 1122 dintre Henric al V-lea şi Calist al II-lea prin care se stabileşte că puterea spirituală se desparte de puterea temporală. Dar această înţelegere a fost numai un compromis, conflictul rămânând deschis mai departe. Cel care redeschide lupta dintre sacerdoţiu şi imperiu este Frederic I Barbarossa, care sub pretextul ocrotirii Sfântului Scaun intră în Italia şi supune oraşele lombarde, iar apoi învinge la Roma răscoala lui Arnaldo[16].
          Drept răsplată Frederic I este încoronat de papă dar datorită intenţiilor sale de a obţine suveranitatea războiul este redeschis de către papa Alexandru al III-lea, care se încheie printr-o împăcare a celor doi şi căsătoria fiului lui Frederic I , Henric al VI-lea cu moştenitoarea regatului Siciliei, Constanţa.
          Sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea duc la o slăbire a regalităţii datorită luptelor interne.Pentru Frederic al II-lea centrul puterii va fi în sicilia, unde ia măsuri de centralizare, ameninţând să facă din Italia un stat în care împăratul să stăpânească neîngrădit. Datorită refuzului lui Frederic al II-lea de a pleca în cruciadă este excomunicat de către papa Grigore al IX-lea, fapt de care profită oraşele din nordul Italiei pentru a se răscula.
          În aceste condiţii începe lupta împotriva ereziei în Germania şi implicit a Inchiziţiei care luptă împotrivă necredincioşilor[17]

          Anglia
În Anglia, după cucerirea normandă regele a stabilit clar obligaţiile vasalice atât pentru cei care îl urmaseră de pe continent, cât şi pentru acei nobili anglo-saxoni cărora li s-a permis păstrarea pământurilor.
Puterea regală a slăbit totuşi şi în Anglia, în urma unor lupte dinastice din secolul al XII-lea, ceea ce a pus în faţa regelui Henric al II-lea Plantagenetul sarcina întăririi acesteia. De o deosebită importanţă au fost reforma militară, prin care se crea o armată profesionistă, şi reforma judiciară, care extindea la scara întregului regat competenţele tribunalului regal.[18]   
 O nouă criză apare în timpul regelui Ioan fără Ţară (1199-1216), care, deposedat de feudele din Franţa, este obligat să acorde o serie de privilegii nobilimii, clerului, oamenilor liberi în general, consemnate în Magna Charta Libertatum (1215).  Astfel la scara Europei şi a istoriei sale documentul introduce pentru prima dată ideea că puterea unui suveran poate fi controlată de supuşii săi în mod permanent.[19]
 În urma altei confruntări între regalitatea engleză şi răzvrătiţi aparţinând stărilor privilegiate, în 1265 este convocată o adunare reprezentativă considerată de către istorici drept începutul Parlamentului englez şi al colaborării acestuia cu regalitatea. 
În timpul lui Eduard I (1272-1307), care a dus numeroase lupte ce au necesitat fonduri importante, (cruciade, cucerirea Tării Galilor, războiul împotriva Scoţiei), Parlamentul este convocat frecvent şi îşi întăreşte puterea. Războiul de 100 de ani transformă Parlamentul într-un organism de control al puterii regale.[20]


1.3. Originile Inchiziţiei

          Biserica a fost cea care a dat naştere Inchiziţiei. Papalitatea s-a comportat în secolul al XIII-lea ca o adevărată putere europeană. Eforturile făcute de către pontifi în domeniul legislaţiei canonice şi al administraţiei fac din statele lor o adevărată monarhie centralizată.[21]
Inchiziţia ca instituţie a apărut în secolul XIII, însă modul său de operare era foarte cunoscut în secolele anterioare, procesul inchizitorial fiind numai o formă evoluată a fostelor metode în uz de a descoperi crimele şi de a afla secretele oamenilor. Aceste metode, multe dintre ele împrumutate de la musulmani, erau folosite şi de autorităţi, de seniori şi chiar de bandiţi. Însă momentul culminant care a stârnit indignarea societăţii medievale a fost utilizarea acestor metode de către Biserică. Deşi la început scopul Inchiziţiei era acela de a salva sufletele şi de a apăra creştinismul, ea a degenerat şi a făcut să iasă cele mai josnice instincte ale naturii omeneşti, ameninţând să distrugă religia şi civilizaţia pe care intenţiona să o apere.[22]
          În timpul existenţei ei de cinci secole ea a avut mai multe etape, modificând şi adaptând obiectivele şi modalităţile de represiune.[23]
          Cele trei etape ale Inchiziţiei : medievală, spaniolă şi romană au fost asemănătoare prin scopurile urmărite şi prin mijloacele folosite.
          Inchiziţia medievală a luat fiinţă în secolul al XIII-lea pentru a combate erezia cathară şi valdeză din sudul Franţei şi nordul Italiei. Cunoaşte o dezvoltare deosebită în întreaga Europă dar odată cu intrarea puterii regalităţii ea îşi pierde autonomia.
          Inchiziţia spaniolă a fost întemeiată în 1478 de papa Sixt al IV-lea la stăruinţa regelui Ferdinand al Aragonului şi a Isabelei, regina Castiliei. Obiectivul său principal a fost exterminarea evreilor şi maurilor. A atins apogeul sub inchizitorul general Thomas de Torquemada.
          Inchiziţia romană sau Sacra Congregatio Romanae et Universalis Inquisitiones seu Sancti Oficii (Sfânta Congregaţie a Inchiziţiei romane şi Universale sau Sfântul Oficiu), numită în acest fel de papa Paul al III-lea în 1542 când acetsa o organizează pentru a lupta împotriva reformei protestante. Îşi exercită jurisdicţia îndeosebi pe teritoriul Italiei.[24]
          Miraculoasa îmbogăţire a societăţii occidentale, ca urmare a dezvoltării comerţului, a marilor defrişări şi renaşterii urbane, face ca Biserica să aibă o nouă problemă: gustul câştigurilor şi al luxului, care se opune idealului fundamental de sărăcie şi de caritate al Bisericii. Aceasta posedă imense domenii, strânge impozite, participă la activităţi comerciale.[25]
          În urma decăderii Bisericii şi a prelaţilor săi la sfârşitul secolului XII a avut loc o scădere a încrederii în preoţi şi în mod normal şi a Bisericii pe care o reprezentau şi apariţia unor noi religii destinate să înlocuiască creştinismul.
          Societatea omenească a avut întotdeauna nevoie de credinţă şi religie să trăiască,dar depravarea clericilor a arătat oamenilor că asemenea laicilor nici cei mai înalţi prelaţi nu sunt în totalitate apăraţi de ispitele lumii şi astfel au căutat să descopere ei înşişi adevărul. Atunci când un popor ignorant, superstiţios şi primitiv începe să cugete şi caute o nouă religie acest lucru a dus nu de puţine ori la extreme.[26]
          Astfel religia şi Biserica catolică au fost serios afectate mai ales că principalul aspect al religiei creştine era adoraţia lui Dumnezeu şi renegarea Diavolului, iar prin apariţia multor religii noi s-a ajuns până la renegarea lui Dumnezeu şi adorarea Diavolului. Acest lucru nu trebuie să mire mai ales că uneori chiar preoţii practicau magia şi necromanţia. Ţinându-se cont şi de faptul că religia Europei era încă influenţată de păgânism, creştinismul existând numai de câteva secole, multe din noile religii erau bazate pe vechi rituale păgâne.
          Trebuie să ţinem cont şi de existenţa altor religii pe teritoriul Europei, cum ar fi mahomedanismul , budismul şi chiar iudaismul, care aveau destui practicanţi, şi religiile schismatice, foarte apropiate de catolicism. Epoca aceasta a fost caracterizată ca epoca falşilor Mesia, pretinşilor sfinţi, aşa-zişilor mântuitori şi episcopi. Toate aceste religii se pot grupa în două categorii: credinţele creştine anti-sacerdotale şi doctrinele manicheene (doctrină fondată pe principiul binelui şi răului). [27]
Credinţele creştine anti-sacerdotale erau foarte puţin diferite de credinţa stabilită, dar erau împotriva fastului din Biserică şi a abuzurilor preoţilor. Adepţii acestor religii considerau că un preot care trăia în păcat nu putea conduce sacramentele, iar datorită condiţiilor din epocă numărul celor demni să administreze lucrurile sfinte era deosebit de redus.
Noile credinţe considerau că bisericile nu îşi aveau rostul deoarece rugile erau ascultate de către Dumnezeu din orice loc în care ar fi fost pronunţate. Distrugerea crucii era o altă caracteristică a acestor religii deoarece era considerată instrument al patimilor lui Hristos. Slujbele, pomenile şi rugăciunile pentru morţi erau declarate ca inutile deoarece sufletul după ce a părăsit trupul se găseşte în mâinile lui Dumnezeu. Sacramentele puteau fi conduse de orice persoana, bărbat sau femeie, care ducea o viaţă curată. Condamnau indulgenţele, omuciderea, chiar în timp de război, şi acţiunea de a jura la tribunal.[28]
          Majoritatea acestor dogme erau diametral opuse dogmelor Bisericii Catolice şi erau îndreptate împotriva corupţiei clerului.
          Ca urmare a faptului că membrii clerului catolic considerau orice negare a dogmei catolice egală cu adoraţia Diavolului, poporul nu s-a limitat doar la interpretarea Sfintei Scripturi, ci a dus totul la extrem, crezând că, din moment ce fărădelegea era aceeaşi, putea dezvolta alte forme de religie, chiar şi păgâne. Ameninţarea venirii lui Antihrist şi a Judecăţii de apoi, faptul că i se spunea că diavolii sunt pretutindeni şi sunt responsabili de toate lucrurile rele, omul medieval a încercat să se apropie de Diavol cu ajutorul credinţelor primitive.[29]
Deşi libertatea de gândire nu era cunoscută, poporul nu înţelegea de ce evreii şi musulmanii nu erau consideraţi eretici, ci doar infideli, şi nu se lua nici o măsură împotriva lor. Răspunsul clerului era acela că aceştia nu au primit botezul şi împărtăşania şi astfel nu era considerat un membru al Bisericii, însă dacă un evreu sau un musulman se boteza în credinţa catolică, iar apoi revenea la credinţa părinţilor săi, intra sub incidenţa tribunalului creştin.
Preoţii catolici făceau parte din categoria puţinilor oameni instruiţi, astfel statul social al preotului făceau din acesta o persoană aparte, el nu putea fi pedepsit de nici o autoritate de anumite nelegiuri pe care le făcea. Clerici deţineau şi o mare partea  pământurilor fertile ale Europei, având şi o oarecare autoritate asupra locuitorilor de pe acele pământuri, în virtutea regulior feudale că cine locuia pe propietatea Bisericii era vasalul ei.[30]
Pentru a deveni preot nu era necesar nici un examen prealabil şi astfel numeroase persoane au intrat în cler pentru a avea parte de beneficiile aduse de acest statut.[31]
Datorită delăsarea clerului ca urmare a viciului, corupţiei şi acaparării de bogăţii şi a lipsei de preocupare pentru aducerea la credinţa a primilor eretici Biserica pierde puterea asupra poporului şi chiar asupra unora dintre membrii săi  care se alătură poporului, care devenise caracterizat de un fanatism ignorant fiind gata oricând să devină un martir pentru a apăra ceea ce credea. Cel mai greu de luptat era împotriva foştilor membrii ai clerului care întărea credinţa noilor religii, poporul urmându-le exemplul.[32]    
          S-a încercat o reformare a episcopiilor, mănăstirilor şi clerului, dar fără prea mare succes.[33]
Corupţia clerului pleacă însă de la cel mai înalt nivel. Sfântul Scaun îşi revendică o serie de drepturi „pământeşti”, economice şi politice şi încercă să îşi impună autoritatea asupra autorităţilor laice cu ajutorul unor documente falsificate. Un exemplu în acest sens este Donaţia lui Constantin[34].
 Papii au creat teoria conform căreia orice putere reală decurge numai din puterea bisericească, iar ei ar fi mai presus de legile omeneşti. Cei mai îndrăzneţi susţinători ai acestei teorii au fost papa Grigore al VII-lea (1073-1085) şi papa Inocenţiu al III-lea(1198-1216), când papalitatea ajunge la cel mai înalt nivel al puterii ei politice. Inocenţiu al III-lea afirmă că „aşa cum Luna îşi primeşte lumina de la Soare…tot astfel puterea regală îşi primeşte strălucirea demnităţii sale de la autoritatea pontificală”. Aceştia se considerau succesori ai Sfântului Petru, acesta fiind considerat primul episcop al Romei, şi având ca baza citatul din Biblie, după care acesta ar avea puterea „ de a lega şi dezlega toate în cer şi pe pământ”, papii începând cu Grigore al VII-lea Hildebrand, au dorit să realizeze un stat universal, a unei monarhii teocratice, regii şi prinţii fiind vasali ai Statului Papal. În „dictatul papal” din 1075, Grigore al VII-lea[35] enunţa principiul infailibilităţii Bisericii Romane şi afirma dreptul ei exclusiv de a numi episcopii.[36]
          În ceea ce priveşte deplinătatea puterii pontificale avem descrierea Sfântului Bernard în opera sa „De Consideratione ad Eugenium papam”: „Ei bine, fie! Să examinăm mai de aproape cine eşti: altfel spus, care-ţi este rolul în Biserică? Deci, cine eşti tu? Eşti marele preot, Suveranul Pontif, eşti principele episcopilor şi moştenitorul Apostolilor. Tu eşti strămoşul nostru precum Abel, salvatorul ca Noe, patriarhul precum Abraham. Tu reprezinţi ordinea lui Melchisedech, demnitatea lui Aron, autoritatea lui Moise, jurisdicţia lui Samuel, puterea lui Petru şi oncţiunea lui Iisus Hristos. Eşti cel care a primit cheile, cel care a primit oile. Cerul are desigur şi alţi portari, există şi alţi păstori; cele două titluri sunt însă cu atât mai glorioase la tine cu cât le-ai moştenit cu mai multă distincţie. Ceilalţi nu au decât turmele care le-au fost desemnate: fiecare o are pe a sa; tu, dimpotrivă, le-ai primit pe toate: eşti păstorul şef. Nu numai oile, dar şi ceilalţi păstori sunt în paza ta.
          Dacă vrei dovada, înseşi cuvintele Domnului ne-o vor da. Cui, nu vorbesc episcopii, ci de apostoli, i-a încredinţat el toate oile fără excepţie? „Dacă mă iubeşti, Petre, paşte-mi oile.” Care oi? Trebuie să înţelegem prin acest cuvânt că este vorba de locuitorii unei anume cetăţi, ai vreunui ţinut, sau ai unui regat anume? Nu este oare clar că folosind termenul acesta general, „oile mele”, Domnul nostru a ţinut să specifice că îi încredinţa lui Petru toate oile sale şi numai câteva dintre ele? Nu avem nici o deosebire de făcut atunci când nu există excepţie…Vezi deci că propriul tău statut ţi-a dat putere deplină: ceilalţi nu au primit decât partea lor din aceste griji.”[37]
          Datorită jafurilor, cuceririlor şi dărilor percepute de Biserică în numele credinţei veniturile ei cresc considerabil. Călugării cutreierau ţările Europei pentru a strânge fonduri pentru organizarea de cruciade. Însă această practică a continuat şi după terminarea cruciadelor, banii fiind administrţi de papă şi de acoliţii săi. Astfel curia papală devenise cel mai mare bancher din Europa apuseană.[38]
Clerul înalt făcea comerţ cu relicve, moaşte, cu indulgenţe prin care se acorda iertarea păcatelor. Episcopii îşi exercitau autoritatea în diocezele[39] lor luând dări, oprimând poporul, provocau războiaie. Prin sacrificiul ţăranilor iobagi şi dependenţi, Biserica devine unul dintre cei mai mari proprietari feudali.[40]
Biserica nu mai putea folosi nici excomunicarea, care atâtea secole a reprezentat o pedeapsă care adusese la credinţă multe din oile rătăcite, însă acum îşi pierduse forţa. Pe omul medieval nu îl mai afecta faptul dacă era înlăturat dintr-o Biserică în care nu mai credea.[41]
          Erezia continua să se răspândească cu tot efortul papei prin lansarea de bule papale şi mesaje către prelaţi pentru a lupta împotriva ei. Ea devenise tot atât de bine organizată ca şi Biserica Catolică. Apar biserici cu proprii lor preoţi şi episcopi, dispreţuind pe faţă Roma.
          Prin condamnarea de către Biserică a credinţelor eretice şi datorită faptului că, deşi lupta din răsputeri, nu le putea distruge, îşi arăta slăbiciunea şi lipsa de putere de care dădea dovadă.
          Bazele Inchiziţiei se pun în cadrul Conciliului de la Verona, din 1183, cu scopul de a combate ereziile care au apărut în Europa, după secole de relativă unitate în rândurile creştinătăţii din Apus.[42]
          Însuşi papa Inocenţiu al III-lea[43] a declarat în cadrul celui de-al IV-lea Conciliu de Lateran „depravarea poporului îşi are izvorul principal în cler şi de la cler pornesc toate relele care îndurerează creştinătatea. Credinţa se stinge, religia dispare, libertatea este încătuşată, dreptatea dată uitării, ereticii se înmulţesc, schsmaticii devin îndrăzneţi, necredincioşii se întăresc, sarazinii biruie”[44] şi a enumerat diferite cazuri şi abuzuri flagrante. În acelaşi timp tot el declară că : „Depravarea ereticilor nu trebuie să fie tolerată, dar mai afirmă şi că religia oamenilor simpli nu trebuie să fie distrusă. Alminteri toleranţa noastră îi va face pe eretici mai îndrăzneţi sau intoleranţa excesivă îi va induce în eroare pe oamenii simpli, iar ei se vor întoarce la eretici.”[45]
Sub Inocenţiu al III-lea, papalitatea reuşeşte să îşi întărească poziţiile în Italia, Suedia, Danemarca, Polonia şi în alte ţări. Papalitatea iniţiază cruciade, urmărind atât cuceriri teritoriale, cât şi aducerea Bisericii greco-orientale sub ascultarea Romei şi de a pune mâna pe averile ei.
În cadrul Conciliul de la Lateran din 11 noiembrie 1215 se stabilesc o serie de norme cu privire la erezii: orice eretic era judecat şi sancţionat de justiţia laică potrivit legilor în vigoare; suspecţii de erezie să fie purificaţi pe cale canonică în faţa tribunalelor inchizitoriale; bunurile lor să fie confiscate; autorităţile laice erau obligate sub jurământ să urmărească orice eretic.[46]
          Papa Inocenţiu al III-lea stabileşte în cadrul acestui conciliu prin canonul 3 modul de procedură al tribunalului eclesiastic. Noua procedură care îl transformă pe judecător în acuzator prin faptul că duce cu acuzatul o discuţie în contradictoriu era în opoziţie cu vechea procedură a tribunalelor bisericeşti.[47]
În cadrul aceluiaşi conciliu decretează începerea unei cruciade împotriva ereticilor. Însă Inocenţiu al III-lea moare la scurtă vreme după închiderea conciliului, fără a mai putea vedea punându-se în mişcare cruciada decretată de el.[48]
Acestea nu erau îndreptate împotriva musulmanilor sau a necredincioşilor din Palestina, ci împotriva creştinilor din Europa. Erau organizate împotriva tuturor celor care susţineau sau practicau erezia. Cei care participau la cruciade erau animaţi de promisiuni ale izbăvirii de toate păcatele. Printre ei se aflau atât oameni de vază, oameni ai Bisericii, cât şi nelegiuiţi. Acest război aţâţa pe oameni între ei, familii contra familii, fraţi contra fraţi, părinţi împotriva copiilor, ducând la distrugerea a numeroase oraşe şi la pierderea de multe vieţi omeneşti.
          Cu toate acestea ereziile continuau să existe răspândindu-se din ce în ce mai mult. Ereticii dacă erau goniţi dintr-un loc se aşezau în altul. Se refugiau în ţări ca Anglia sau Irlanda, unde uneori găseau teren propice şi se dezvoltau repede.[49]
          Dacă Inocenţiu al III-lea este privit ca un reprezentant de excepţie al papalităţii hierocratice[50] din Evul Mediu, atunci cu siguranţă următorii papi au fost cei care au transpus în faptă voinţa sa şi i-au definitivat planurile.[51]
Apariţia fraţilor cerşetori ai ordinelor Franciscan şi Dominican a reprezentat o resurscitare a luptei împotriva ereziilor.
          Din punctul de vedere al istoriei, Inchiziţia s-a născut ca reflex de autoapărare a Bisericii catolice într-o epocă în care proliferarea şi virulenţa ereziilor constituiau o puternică ameninţare pentru unitatea şi puritatea catolicismului.[52]
         

1.4. Călugării cerşetori - luptători împotriva ereziei

În secolul al XII-lea ca urmare a reformei monastice au apărut noi organizaţii cu scopul de a continua ce a făcut mişcarea de la Cluny în secolul al X-lea. Astfel apar ordinele franciscanilor şi dominicanilor pentru a face faţă problemei câştigării la credinţă a musulmanilor şi ereticilor prin persuasiune, prin educaţie sau prin efort misionar.[53]
Ordinele călugărilor franciscani şi dominicani făceau parte din categoria călugărilor cerşetori. Ei făceau jurăminte de sărăcie, castitate şi ascultare, însă ei nu locuiau în comunităţile monastice, ci mergeau printre oamenii oraşelor pentru ai ajuta şi a le predica în limba lor. Spre deosebire de ceilalţi călugări care locuiau în mănăstiri şi se autosusţineau prin muncă, aceştia erau susţinuţi prin pomeni şi prin daruri pe care le primeau de la oameni.
Aceştia predică în special în oraşe, dominicanii în oraşele mari, iar franciscanii în comunităţile urbane mici şi medii. Unii îşi prelungesc activitatea pe drumurile străbătute de itineranţi.[54]
Erau sub conducerea papei într-o măsură mai mare decât fuseseră ordinele dinaintea secolului al XII-lea. Pe lângă călugării cerşetori franciscani şi dominicani care erau mai importanţi în acea perioadă, s-au organizat şi călugării cerşetori carmoliţi şi austini.
Ordinul franciscanilor a fost fondat de Francesco d` Assisi (1182-1226). Fiul iubitor de plăceri al unui negustor bogat. A fost convertit ca urmare aunei boli, după care a părăsit casa tatălui său pentru a se consacra sărăciei şi slujirii lui Dumnezeu. El formuleaza o serie de reguli care implicau sărăcie, castitate şi ascultare, dar ascultarea de papă era accentuată. Adună în jurul lui câţiva tineri şi obţine acceptarea organizaţiei de către papa Inocenţiu al II-lea în 1209.
          Unii istorici susţin ideea că Francesco şi-ar fi descoperit vocaţia ascultând, în 1209, un pasaj din Evanghelia după Matei: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţaţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-I; în dar aţi luat, în dar să daţi. Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătoarele voastre, nici traistă pe drum, ncii două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci veşnic este lucrătorul de hrana sa” (Matei, X, 8-10).[55]
          Ca urmare a dezvoltării rapide a ordinului apare necesitatea unei organizări şi structuri mai complexe, care aveau ca scop prevenirea actelor de indisciplină. Astfel în 1221 Francisc elaborează o nouă regulă, care duce la o scindare a ordinului în adepţii şi în opozanţii noii regului. Opozanţii, numiţi Spiritualii, s-au angajat într-o luptă prelungită cu adepţii noii reguli, ceea ce face ca mai mulţi papi să ia măsuri împotriva lor, fiind consideraţi chiar eretici.[56]
Ordinul franciscanilor devine foarte popular, astfel încât o tânără în vârstă de 18 ani pe nume Clare obţine permisiunea să organizeze un ordin de femei, cunoscut sub numele de Sărmanele Clare. Un al III-lea ordin este înfiinţat în anul 1221 cu numele de „terţiari” în care erau grupaţi acei bărbaţi sau femei laici care trăiau după regulile ordinului, dar nu-şi puteau trăi viaţa seculară din cauza legăturilor familiste sau de afaceri.
Franciscanii au fost întotdeauna în fruntea efortului misionar al Bisericii Romane. Francisc a predicat în Spania şi Egipt. În Egipt deşi a mers alături de cruciaţi a încercat să îl convertească pe sultan cu predica, şi nu cu ajutorul armelor.[57]
Alţii au mers în Orientul Apropiat şi chiar în Orientul îndepărtat, Ioan de Monte Corvino a ajuns până în Pekin înainte de 1300, treizeci de mii de oameni s-au convertit prin el. Dar dinastia Ming a distrus Biserica în anul 1368. Deschiderea drumului spre emisferele apusene de către Franţa şi Spania face ca o mare parte a lucrării misionare să fie făcută tot de către călugării franciscani.
Ordinul devine tot mai centralizat sub conducerea unui general numit de papă ca urmare a creşterii sale. Ordinul a avut mai mulţi învăţaţi, printre care Roger Bacon, Bonaventura, Duns Scotus şi William Ockham. Becon a devenit un pioner în experimentul ştiinţific, iar ideile lui Ockham despre natura realităţii au avut influenţă asupra dezvoltării spirituale ale lui Luther, întărind abordarea experimentală a vieţii în timpul Renaşterii.
          Naşterea şi avântul rapid al franciscanilor se înscriu înpolitica de recucerire spirituală întreprinsă la începutul secolului al XIII-lea de papalitate.[58]
O altă categorie a ordinului călugărilor cerşetori sunt dominicanii. În timp ce franciscanii erau mari misionari, câştigând oamneii prin exemplul lor şi făcând apel la sentimente, dominicanii erau învăţaţi care încercau să-I câştige pe oameni de la erezie prin convingerea intelectuală.[59]
Numele dominicanilor vine de la Dominic de Guzman (1170-1221), un preot spaniol dintr-o familie nobilă care vizitează sudul Franţei şi îi compătimeşte pe ereticii albigenzi din acea regiune şi vine cu ideea de a lupta împotriva ereziei cu armele austerităţii vieţii, simplităţii şi argumentării. Aceştia puneau accent pe propovăduire.
Dominicanii, denumiţi şi „câinii Domnului”, aveau pe flamura ordinului desenat un câine care sfâşie un eretic.[60]
Ordinul este aprobat de papa Honorius al III-lea la 22 decembrie 1216, şi apoi s-a dezvoltat ca o organizaţie foarte centralizată. Adresându-se lui Dominic, papa scria următorele „Având în vedere faptul că Fraţii din ordinul tău trebuie să fie campionii credinţei şi adevărata lumină a lumii, noi confirmăm acest ordin şi îl luăm sub oblăduirea noastră”. Biograful lui Inocenţiu al III-lea, Martin de Troppau, el însuşi membru al acestui ordin, afirmă faptul că de fapt însuşi papa Inocenţiu al III-lea dorise să confirme acest ordin.[61]
 La rândul lui papa Grigore al IX-lea,nepotul lui Honoriu, a cerut şi el ajutorul aceluiaşi ordin. În bula pontificală Ille humani generis din 8 februarie 1232, acesta se adreseaza dominicanilor astfel : „Am hotărât să îi trimitem pe Fraţii Predicatori împotriva ereticilor din Franţa şi din provinciile învecinate şi vă rugăm şi vă cerem ( … ) să îi primiţi prieteneşte, să vă purtaţi bine cu ei şi să îi ajutaţi”.[62]
          Fiecare grup era condus de un stareţ, care, la rândul lui, era sub ascultarea unui alt stareţ, care conducea o provincie. În fruntea acestui ordin era un conducător general, care răspundea în faţa papei.
Toma d`Aquino şi profesorul său, Albertus Magnus, au fost principalii cărturari ai ordinului. Aquino a fost cel care a elaborat sistemul de acum al teologiei Bisericii Romano-Catolice.
          Albert cel Mare a studiat ştiinţa greco-arabă, fiind un mare admirator al lui Aristotel, pe care încearcă să îl asimileze gândirii creştine, pregătind sinteza pe care o va realiza discipolul său Toma d`Aquino.[63]
 Ordinului dominican i s-a dat în anul 1233 sarcina de a pune în mişcare roata Inchiziţiei după ce aceasta a fost organizată. Cei mai importanţi membrii ai mişcării au fost Meister Eckhart şi Johann Fauler, cunoscuţi mistici şi Savonarola, faimosul reformator florentin.
          Unul dintre cei mai cunoscuţi dominicani este Petru din Verona. Acesta s-a născut la Verona în 1203, din părinţi eretici, membrii ai ereziei cathare, având parte însă de o educaţie romano-catolică. În timpul unui curs la Universitatea din Bologna, asistă la o predică a fratelui Dominic, ale cărui cuvinte îl face pe tânărul Petru să simtă că la primit pe Sfântul Duh, că şi el trebuie să îi aparţină Domnului şi să vorbească în aşa fel încât nimeni să nu rătăcească asemeni părinţilor lui. Petru răspunde chemării sale şi intră în ordinul fraţilor predicatori. Predică la Milano, Bergamo, Como, Florenţa şi Roma şi înfiinţează  "Societatea căpitanilor Sfintei Maria".
          Este numit inchizitor pentru Lombardia de către papa Grigore al IX-lea, iar datorită noului său post călătoreşte des la Milano şi Como. Pe drumul dintre cele două oraşe este atacat de ereticii pe care i-a combătut cu înverşunare, iar aceşti îi taie capul. Sabia care la ucis pe acest martir al credinţei catolice este păstrată ca o relicvă la Saveso. Inocentiu al IV-lea îl canonizează şi datorită faptului că este prezentat ca fiind inchizitorul perfect, este considerat de popor patronul Inchiziţiei.[64]
Călugării cerşetori reuşeau întărirea religiei între credincioşii parohiilor prin slujirea lor altruistă. Faptele lor bune şi predicile în limba naţională erau manifestări practice ale Bisericii pe care oamenii la înţelegeau imediat.
Astfel predica a fost repusă la locul ei în Biserica Catolică de către călugării cerşetori. Datorită faptului că erau responsabili papei, au avut tentativa de a întări puterea papalităţii asupra episcopilor locali şi conducătorilor laici.
          Înfiinţarea de universităţi la Paris şi Toulouse, ţinuturi cu un număr foarte mare de eretici, avea ca scop formarea unui cleric capabil să reziste ereziei şi să o combată.[65]
Spitalele înfiinţate de ei tratau atât afecţiunile fizice ale oamenilor, cât şi pe cele spirituale erau deosebit de importante. În timpul epidemiei de ciumă neagră din anii 1348 şi 1349 au murit în jur de zece mii de călugări cerşetori slujind oamenilor.
Dar mai presus de toate ei au adus contribuţii enorme în domeniul învăţăturii, şi în special în domeniul teologiei, unde numele lei Toma d`Aquino se evidenţiază ca cel mai bun cărturar al mişcării călugărilor cerşetori.
          Principalele centre ale dominicanilor erau în oraşele universitare - Paris, Oxford, Verona, Bologna, Koln, Toulouse, Roma, Madrid, Segovia - acolo unde erudiţia lor monopoliza catedrele facultăţilor.[66]
Un anumit număr de membrii ai ordinelor dominican şi franciscan  proveneau din straturile sociale care începuseră de puţin timp să domine societatea urbană. Către această categorie de oameni se îndreptau cu precădere predicile fraţilor bazate pe rugăciune şi pocăinţă.[67]
Sfântul Scaun le-a încredinţat Călugărilor Cerşetori misiunea de a reprima ereziile. Fiind supuşi numai autorităţii papale ei nu depindeau de autorităţile locale. Nu trebuiau să dea socoteală episcopilor, iar sentinţele nu puteau să fie modificate decât de Sfântul Scaun. Grigore al IX-lea ştia că episcopii au legături strânse cu populaţia de vază şi ar fi fost mai reţinuţi în momentele în care ar fi trebuit să treacă la represalii. Astfel tribunalele diocezane nu erau întotdeauna competente, iar severitatea sau indulgenţa lor varia de la o provincie la alta.[68] 
          Cele două mari ordine s-au dezvoltat evitând la început conflictul cu papalitatea şi urmărind, în linii mari aceleaşi scopuri, cu deosebirea că activitatea franciscanilor era consacrată mântuirii trupului şi sufletului, iar a dominicanilor- mântuirii sufletului şi convertirii ereticilor şi a necredincioşilor.[69]
În 1296 Sfântul Scaun avea în serviciul său o adevărată armată recrutată dintre cei mai fideli credincioşi. Fraţii cerşetori neavând un domiciliu fix,  proprietăţi sau diverse alte interese se puteau dedicai întru totul luptei împotriva ereziilor.[70] Aceste două organizaţii formau de asemenea o reţea invisibilă de poliţie răspândită în toată Europa şi fraţii cerşetori erau însărcinaţi să-i descopere pe aceia care încercau să se sustragă justiţiei.[71]
Puterea şi încrederea de care se bucurau cele două organizaţii a provocat o invidie foarte mare printre celălalte cercuri ecleziastice. Clerul obişnuit să ia sume mari de la populaţie şi să acţioneze aşa cum dorea el, era acum ameninţat de o sărăcie aproape la fel de mare precum a fraţilor cerşetori. Creştinii nu mai erau obligaţi să plătească pentru nunţi, botezuri, înmormântări şi alte sacramente realizate de către preoţi. Dominicanii şi franciscanii necerând pentru acestea nici un fel de plată. Din această cauză clerul nu a ratat nici o ocazie să se plângă pentru orice fel de nedreptate pe care o săvârşeau fraţii cerşetori, aceştia fiind acuzaţi de nenumărate ori de erezie.[72]
          Către mijlocul secolului al XIV-lea mişcarea cerşetorilor a format corporaţii care deţineau bogăţii, iar entuziasmul spiritul al primei generaţii de călugări cerşetori a dispărut.


*

*                          *

[1] Ene Branişte, Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diacezană, Caransebeş, 2001, p. 215.
[2] ***, Dicţionar explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 482.
[3] Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală. Mituri. Divinităţi. Religii, Editura Albatros, Bucureşti, 2004, p. 262.
[4] Ioan M. Stoian, Dicţionar religios, Editura Garamond, Bucureşti, 1994, p. 131.
[5] Mircea Eliade, Dicţionar al religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 95.
[6] Radu Manolescu (coord.), Istoria medievală universală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 172.
[7] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 2, trad. Sorina Dănăilă, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 186-187.
[8] Ludovic al IX-lea a fost singurul rege al Franţei canonizat ca urmare a acţiunilor sale de apărător al catolicismului.
[9] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 172.
[10] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istoria Medie Universală, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2003, p. 220.
[11] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 174.
[12] Ibidem, p. 179.
[13] Liga Lombardă era formată din oraşele: Milano, Piacenza, Cremona, Mantua, Crema, Bergamo, Brescia, Bologna, Padua, Treviso, Vicenza, Veneţia, Verona, Lodi şi  Parma.
[14] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 220.
[15] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 180.
[16] Mişcarea lui Arnaldo  de Brescia dorea înlăturarea suzeranităţii pontificale şi să reînfiinţeze Republica Romană.
[17] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 200.
[18] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 215-216.
[19] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 2, p. 193.
[20] Radu Manolescu (coord.), op. cit., p. 212.
[21] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit.,vol 2, p. 215.
[22] A. Hyatt- Verrill, Inchiziţia, trad. Gheorghe Dinu, Editura Mondero, Bucureşti, 1992, p. 29-30.
[23] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, Cartea neagră a Inchiziţiei, trad. Daniela-Cristina Vintilă, PRO Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2000, p. 7.
[24] Mihai Floroaia, Inchiziţia în Europa, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2001, p. 22-23.
[25] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 2, p. 216.
[26]A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 32.
[27] Ion Mihail Popescu, Istoria şi sociologia religiilor. Creştinismul, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 125.
[28] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 35.
[29] Gheorghe V. Brătescu, Vrăjitoria de-alungul timpului, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 170.
[30] Mihai Floroaia, op. cit., p. 13.
[31] Ibidem , p. 14.
[32] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 35.
[33] Mihai Floroaia, op. cit., p. 17.
[34] Donaţia lui Constantin ( Donatio Constantini) – act prin care se pretinde că împăratul Constantin (secolul al IV-lea) ar fi acordat episcopului Romei o putere egală cu cea împărătească, nu numai în Italia, ci şi în celălalte ţări ale Apusului, precum şi dreptul la posesiune asupra unui teritoriu propriu. Cercetările au dovedit că documentul nu era autentic.
[35] Papa Grigore al VII-lea (Hildebrand - 1073-1085) - fiu de meseriaş sărac, Hildebrand (numele de călugăr) a crescut în spiritul mănăstirii Cluny, a fost călugăr benedictin şi sfetnic secretar sub cinci papi timp de 25 de ani, ajungând astfel să cunoască temeinic afacerile bisericeşti. A dus apoi război împotriva învestiturii, excomunicând pe cei ce cumpărau cu bani oficiile bisericeşti, folosindu-se şi de hotărârile a vreo 200 de sinoade şi de mai multe decrete papale. După conflictul cu Henric al IV-lea papa se retrage la Salerno (1083), unde, înainte de a muri (18 mai 1085), rosti: "Am iubit dreptatea şi am urât nedreptatea, pentru aceasta mor în exil".
[36] Pavel Nicoara, Inchiziţia, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963,  p. 8.
[37] Jeannine Quillet, Cheile puterii în Evul Mediu, Trad. Maria Pavel, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 106-107.
[38] Pavel Nicoara, op. cit., p. 10.
[39] dioceze - regiuni de sub jurisdicţia unui episcop sau a unui arhiepiscop catolic.
[40] Pavel Nicoara, op. cit., p. 11-12.
[41] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 35.
[42] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 7.
[43] Inocenţiu al III-lea – originar din Anagni, Italia, s-a născut în anul 1160/1161 într-o familie de aristrocraţi, botezat cu numele de Lotario. Înainte de a fi ales papă la data de 8 ianuarie 1198 era diacon cardinal, fiind uns preot la 21 februarie 1198. A fost papă timp de 18 ani, 6 luni şi 8 zile, murind la data de 16 iulie 1216 de friguri în Perugia.
[44] Doru Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în faţa justiţiei, Cu un interludiu despre Inchiziţie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 83.
[45] Colin Morris, The Papal Monarchy. The Western Church from 1050 to 1250, Clarendon Press, Oxford, 1989, p. 443.
[46] ***, The New Cambridge Medieval History, vol. 5 (1198-1300), Cambridge Histories Online ©Cambridge University Press, 2008, p. 171.
[47] Mihai Floroaia, op. cit., p. 15-16.
[48] Harald Zimmermann, Papalitatea în Evul Mediu, trad. Adinel-Ciprian Dincă, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 158.
[49] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 27.
[50] hierocraţia - formă de conducere a societăţii primitive şi feudale în funcţie de obiectivele spirituale ale unei confesiuni dominante.
[51] Harald Zimmermann, op. cit., p. 159.
[52] Doru Cosma, op. cit., p. 87.
[53] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Societatea Misionară Română, 1992, p. 210.
[54] Jaques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea Europei, trad. Giuliano Sfichi, Marius Roman, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 174.
[55] Ion Mihail Popescu, op. cit., p. 130.
[56] P.G. Maxwell-Stuart, Cronica papilor. Domniile papale de la Sf. Petru până în prezent, Editura Rao, Bucureşti, 2006, p. 106.
[57] Harald Zimmermann, op. cit., p. 159.
[58] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol. 2, p. 218.
[59] Mihai Floroaia, op. cit., p. 16.
[60] Pavel Nicoară, op. cit., p. 14.
[61] Harald Zimmermann, op. cit., p. 159.
[62] Guy Testas, Jean Testas, Inchiziţia, trad. Ileana Cosgarea, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 18.
[63] René Taton, Ştiinţa antică şi medievală. De la origini la 1450, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, p. 604.
[64] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 23.
[65] Michel Balard (coord.), Cruciadele, trad. George Miciacio, Editura Artemis,  Bucureşti, f.a., p. 153.
[66] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., vol 2, p. 219.
[67] Jacques Le Goff, Jean- Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 129-130.
[68] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 56.
[69] Ion Mihail Popescu, op. cit., p. 132.
[70] Mihai Floroaia, op. cit., p. 42.
[71] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 55.
[72] Ibidem, p. 58.

Posted in , , , , , , , , , , , | Leave a comment