Introducere
Inchiziţia
reprezintă instituţia înfiinţată de conducătorii Bisericii Catolice în cadrul
Conciliului de la Verona din 1183, cu scopul de a combate ereziile apărute în
Europa şi de a-i întoarce pe aceştia la credinţă. Dar datorită faptului
fanatismul şi superstiţia erau strânse legate între ele în acea perioadă,
Inchiziţia a căpătat caracterul unei adevărate arme a Bisericii, văzută ca un
mijloc atroce de a distruge vieţi omeneşti, libertatea de gândire şi de
acţiune.
Oroarea faţă de Inchiziţie, prin prezentarea unor
caracteristici specifice acesteia reprezentate de utilizarea torturii morale, a
înjosirii personalităţii umane şi supliciul fizic, a fost dezvoltată şi
susţinută de literatură prin capodopere impresionante cum ar fi: „Hruba şi pendulul”
de E. A. Poe, „Chinurile speranţei” de Villiers de L`Isle-Adam, „Fraţii
Karamazov” de Feodor Mihailovici Dostoievski etc. Aşadar Inchiziţia este văzută
ca o plagă în istoria Europei, ca o instituţie temută pentru cruzimea cu care
îşi tortura victimele, acuzată că a umplut închisorile, a ridicat ruguri, a pus
căluşul raţiunii şi a făcut ca pe cuprinsul Europei şi nu numai, timp de sute
de ani oamenii să se cutremure în faţa ei.
Din această cauză este necesară o
prezentare a Inchiziţiei în conformitate cu realităţile istorice, ţinându-se
cont şi de faptul că în acele vremuri practici ca arderea pe rug sau tortura
erau tot atât de comune în cadrul justiţiei laice, precum sunt în prezent
condamnarea pe viaţă sau interogatoriul. Biserica se simţea atacată de noile
idei care apăreau pe cuprinsul Europei şi încerca să le contracareze cu
ajutorul inchizitorilor, care în funcţie de personalitatea fiecăruia acţiona
cum credea de cuviinţă, astfel apărând şi acele evenimente care dau Inchiziţiei
o faţă întunecată.
Inchiziţia
a fost un fenomen de anvergură, care înainte de a-şi atinge forma cea mai
complexă şi crudă, Inchiziţia spaniolă, a cuprins întregul nostru continent în
ceea ce majoritatea istoricilor numesc Inchiziţia medievală. Aceasta a luat
fiinţă în secolul al XII-lea pentru a combate erezia catară şi valdeză din
sudul Franţei şi nordul Italiei. Cunoaşte o dezvoltare deosebită în întreaga
Europă, dar odată cu intrarea puterii regalităţii ea îşi pierde autonomia.
Bibliografia
referitoare la Inchiziţie este enormă dacă ţinem cont de lucrarea bibliografică
realizată de Emil van de Vekene în 1963, care găseşte 1950 de titluri. Acest
lucru dovedeşte interesul profund pentru această problemă. Astfel 629 de
titluri apar în secolul al XIX-lea, 739 de lucrări din 1900 până în 1961.
Autorii sunt de naţionalităţi diferite: spanioli, italieni, francezi,
portughezi, germani, englezi, americani etc.
În această
perioadă cei mai cunoscuţi autori sunt H.C. Lea, care publică în
1887 lucrarea „A history of the Inquisition in the Middle Ages” în trei volume
la New York, J. Guiraud, care între 1935-1938 a
scris lucrarea „Histoire de l’Inquisition au moyen âge” în două volume la
Paris, şi tot aici H. Maisonneuve dă spre tipărire în
1960 lucrarea „Etudes sur les origines de l’Inquisition”.
După
publicarea bibliografiei lui de Vekene apare lucrarea lui Y.H. Yerushalmi în
1970 în legătura cu evreii din Franţa, „The Inquisition and the Jews
of France in the time of Bernard Gui”. Cu privire la începutul Inchiziţiei sunt
lucrările lui W.L. Wakefield
publicată la Londra în 1974 „Heresy, crusade and Inquisition in southern France
1100–1250” şi a lui B. Hamilton din
1981 „The medieval Inquisition” apărută
la Londra. De asemenea lucrările lui A. Hyatt-
Verrill şi Guy Testas constituie o sursă importantă de documentare ştiinţifică
cu privire la problema Inchiziţiei.
Aceştia sunt
numai unii din numeroşii autori care au scris lucrări cu privire la acest
fenomen de anvergură europeană, care a fost activitatea Inchiziţiei.
În ceea
ce priveşte autorii de origine română care au avut o oarecare contribuţie în
acest domeniu sunt cunoscute lucrările lui Pavel
Nicoară şi Mihai Floroaia, care au sintetizat lucrările autorilor străini
obţinând astfel o punte de plecare în cercetarea mai amănunţită a procesului
inchiziţional.
În
cadrul cercetării de documentare realizată cu scopul de a obţine materialul
necesar înfăptuirii lucrării de faţă am constatat faptul că numărul autorilor
români care au scris sau au amintit în lucrările lor despre ceea ce a însemnat
şi cum a evoluat instituţia Inchiziţiei este foarte mic.
De
asemenea o problemă asupra originalităţii asupra multor lucrări este faptul că
deşi bibliografia problemei este numeroasă acestea sunt în special istorii
generale ale Inchiziţiei, monografii ale tribunalelor sau alte surse primare,
pentru a urmări evoluţia în detaliu, nu există sau sunt constituite în arhive
greu accesibile, cum este cazul arhivei de la Vatican.
Un
punct pozitiv al complexităţii temei referitoare la Inchiziţie este
multitudinea de subteme pe care le cuprinde şi astfel se poate îmbunătăţi
materialul ştiinţific cu informaţii cuprinse în lucrări despre papalitate,
erezii, vrăjitorie, istorie a ştiinţei etc.
În
privinţa redactării lucrării am încercat să realizez o structură împărţită în
teme şi subteme astfel încât să faciliteze urmărirea logică a desfăşurării
evenimentelor şi proceselor. Ţin să precizez că acest lucru nu este uşor
datorită faptului că Inchiziţia este o instituţie polimorfă, observarea
diferitelor schimbări fiind foarte dificilă.
Capitolul 1 al lucrării, ”Începuturile
Inchiziţiei”, defineşte conceptul de „inchiziţie” pe baza mai multor punct de
vedere a unor istorici şi cercetători. Apoi se prezintă o incursiune în ceea ce
înseamnă istoria Europei înaintea şi în timpul apariţiei şi dezvoltării
Inchiziţiei şi ceea ce a dus la necesitatea înfiinţării unei astfel de
instituţii şi modul în care papalitatea instituie Inchiziţia prin hotărârile
conciliilor ecleziastice de la Verona şi Lateran. Ţinând cont de faptul că o
instituţie pentru a exista are nevoie de persoane care să o administreze şi să
îi îndeplinească obiectivele este necesară prezentarea unei scurte istorii a
celor două ordine de călugări cerşetori – franciscanii şi dominicanii – care au
reprezentat vârful de lance al Inchiziţiei.
Capitolul al 2-lea, numit
„Desfăşurarea procesului inchizitorial”, cuprinde cele trei componente ale
procesului de anchetare, acuzare şi pedepsire a ereticilor. În prima parte este
descrisă procedura inchizitorială cu toate etapele sale prezentându-se şi
posibilele excepţii care ar fi intervenit în timpul unui proces şi modul în
care un inchizitor trebuia să reacţioneze. În a doua parte sunt descrise
sentinţele inchizitoriale precizându-se şi cauzele care atrăgeau după sine
aceste pedepse. Iar în a treia subtemă sunt prezentate cauzele sau acuzele
pentru care erau anchetaţi suspecţii.
„Inchiziţia în Europa” reprezintă
numele celui de-al treilea capitol reprezentând o incursiune în activitatea
Inchiziţiei din Franţa, Italia, Germania şi Insulele Britanice. În aceste patru
ţări şi regiuni Inchiziţia a avut o desfăşurare de forţe impresionantă, având
parte de succese, dar şi de eşecuri în lupta sa cu erezia.
Aşadar
în această lucrare am încercat, în măsura în care a fost posibil, să
arăt condiţiile în care a apărut şi s-a dezvoltat Inchiziţia între secolele XII
– XV, adică de la naşterea ei ca instituţie şi până la instituirea Inchiziţiei
spaniole în 1478.
Doresc să adresez sincere mulţumiri domnului conf. univ. dr.
Daniel Flaut pentru asistenţa şi sprijinul acordat în redactarea acestei
lucrări şi întregului colectiv de profesori care a participat la formarea mea
şi a colegilor mei din punct de vedere profesional şi moral pe parcursul celor
trei ani de studii universitare.
