3. Inchiziţia în Germania
În
Germania, puterea regală a slăbit după momentul de afirmare din timpul
Ottonienilor. Titlul imperial purtat de regii germani a condus la risipirea
resurselor ţării în întreprinderi de prestigiu, desfăşurate dincolo de
graniţele ţării şi în îndelungatul conflict dintre imperiu şi papalitate.
Germania se fărâmiţează de la mijlocul secolului al XIII-lea într-o multitudine
de principate asupra cărora împăratul nu mai exercită decât autoritatea
nominală, fiind lipsit de instrumente reale de guvernare (armată, finanţe,
instituţii centrale).[1]
În secolul al
XII-lea ereziile încep să se propage şi în Europa Centrală, în ţări ca
Germania, Flandra şi Ţările de Jos. Astfel o doctrina neo-maniheistă se
răspândeşte în dioceza Ultrecht prin predicile lui Tanchelin. După ce este
prins şi încarcerat de către episcopul de Köln, reuşeşte să evadeze cu ajutorul
unor complici, dar este ucis în 1115 într-o încăierare. Adepţii lui au fost
arşi de vii de către popor înainte ca tribunalul ecleziastic din Köln să
sentinţa.[2]
În 1155 conciliul
din Reims hotărăşte ca ereticii să fie pedepsiţi prin aplicarea unui fier
înroşi în foc pe faţă.[3]
Înfiltrarea
ereziei în această parte a Europei a fost anunţată papei Lucius al III-lea de
către clerul din Liegé. Şi aici tot poporul a acţionat care ia ars de vii pe
suspecţi fără o judecată prealabilă. Cu toate acestea erezia a continuat să se
răspândească în valea Rinului.
Inchiziţia nu a
jucat un rol prea important în centrul Europei, dar acolo unde ea era prezentă
a fost împărţită între cele două ordine a Fraţilor cerşetori, astfel o mică
parte din Germania şi din Austria era controlată de dominicani, în timp ce
franciscanii se ocupau de Dalmaţia şi Boemia. Uneori cele două organizaţii se
uneau ţinând şedinţe comune pentru a-i judeca pe eretici.[4]
Mulţi laici îşi
asumă responsabilitatea de a lupta împotriva ereziei. Doi dintre cei mai aprigi
luptători împotriva ereticilor au fost Conrad Dorso şi Johan, poreclit Chiorul,
care au jurat că sunt gata să ardă sute de nevinovaţi dacă printre ei s-ar afla
un singur eretic.
Un preot secular,
Conrad de Marburg, care nu aparţinea nici unui ordin monastic şi care fusese confesorul
Elisabetei de Ungaria, primeşte în 1227 misiunea de a-i combate pe luciferieni[5]
şi de a reforma Biserica germană. Deşi nu avea titlul de inchizitor, îşi asuma
această funcţie, datorită faptului că trebuia să aplice ordonanţele imperiale
şi Statutele Sfântului Scaun.[6]
Pentru a combate
mai bine ereziile Conrad Dorso şi Johan îşi unesc puterile cu Conrad de
Marburg. Referitor la acţiunile celor doi Analele din Worms descriu acţiunilor
lor astfel: „Au fost arşi pe rug atât de mulţi eretici încât e cu neputinţă să
se ştie exact numărul lor”.
Conrad de Marburg
avea caracteristicile inchizitorului fanatic şi nemilos, trăind într-o sărăcie
exemplară. Din această cauză şi datorită faptului că prezentase papei Grigore
al IX-lea practicile eretice într-o manieră sumbră, care îl înspăimântă pe
papă, acesta îi acordă în 1232 „puteri discreţionare” şi îi trimite în ajutor
pe dominicanii din Carinthia şi Strasbourg.[7]
În afară de lupta
cu care o duce împotriva ereticilor, acesta se confrunta şi cu opoziţia
arhiepiscopului din Mainz, Siegfried, care nu a vrut să renunţe la drepturile
lui şi nici să îi ajute pe inchizitori.
După campania
împotriva ereticilor din 1233, Conrad de Marburg a început să-i ameninţe pe cei
funcţii înalte, pentru a-şi demonstra puterea. Îl acuză pe contele Sayn, unul
din cei mai puternici nobili ai provinciei Mainz, de erezie. Contele nu se
prezintă în faţa tribunalului inchizitorial şi cere ajutorul episcopului.
Acesta convoacă în 1233 un conciliu la Mainz, unde episcopi instituie ca măsură
împotriva ereticilor pedeapsa cu moartea, dar îl sprijină şi pe contele Sayn,
declarând că averile acestuia rămân neatinse până la dovedirea vinovăţiei.
În cele din urmă
papa Grigore află de metodele folosite de Conrad de Marburg, dar nu mai
reuşeşte să ia nici o măsură deoarece acesta este asasinat împreună cu
servitorul său, călugărul Gerhard. Aceeaşi soartă o au şi colaboratorii săi,
Conrad Dorso va fi ucis lângă Strasbourg, iar Johan spânzurat.
Asasinii celor
trei sunt excomunicaţi, iar principii vor primi misiunea să îi reprime pe
eretici cu armele. Ca urmare a acestei „cruciade” au fost masacraţi mii de
oameni. Cum a fost cazul celor 2000 de ţărani ucişi în dioceza Bremen, din
Saxonia inferioară. [8]
Vrăjitoria şi
adorarea diavolului şi-a găsit adepţi şi în zona Europei centrale, astfel
Inchiziţia consemnează şi aici câteva cazuri. Grigore cel Mare spune că la
moartea unui călugăr se strâng cincisprezece mii de demoni, în timp ce la
moartea unei stareţe benedictine erau mai mulţi demoni „decât frunzele din
pădurea de la Kottinhold”. Uneori atinşi de puteri magice se găseau şi unii
reprezentanţi ai Bisericii, cum a fost cazul, în 1270, a fericitului Reichelm,
stareţul din Schongau, care declara că el poate să distingă corpurile aeriene
ale demonilor şi ale spiritelor rele, pe care le vedea adesea sub forma unor
atomi sau a unei pulberi dese sau a unei ploi grele. El încearcă să pună pe
seama acestor fiinţe supranaturale producerea tuturor sunetelor: căderi de apă,
zgomotele pietrelor, tunetele, vânturile etc. Acesta mai spune că ele se pot
materializa pentru a ispiti oamenii, luând înfăţişări diverse, de femei, pisici
şi alte animale feroce.[9]
Din aceste declaraţii se poate vedea nebunia produsă de frica pentru
supranatural.
În Suabia, o
fetiţă de opt ani a mărturisit că aparţine Satanei, căruia i-a fost dată de
mama ei. Aceasta a fost condamnată şi arsă de vie. Toate aceste poveşti erau
confirmate uneori de persoane demne şi pline de încredere. Astfel avem exemplul
unui notar german, care a declarat că a
fost trimis într-un sat, unde aproape toată lumea murea de ciumă. Acolo i se
spune că o vrăjitoare, îngropată de puţină vreme, promisese că îşi va înghiţi
linţoiul, precizând că epidemia va continua până ea va termina această postumă
operaţie. După ce s-a dezgropat cadavrul s-a observat că linţoiul era pe
jumătate înghiţit, dar atunci când capul a fost tăiat şi incinerat epidemia s-a
oprit.[10]
Clerul catolic şi principii
germani se temeau de influenţa ideilor lui Jan Hus, conducător al mişcării
populare din Cehia.
Jan
Hus (1371-1415) profesor şi rector al Universităţii din Praga a fost în egală
măsură autor al unei doctrine reformatoare în cadrul Bisericii catolice şi un
exponent al tendinţelor de emancipare a cehilor şi de ieşire de sub controlul
elementelor germanice. În plan religios, Jan Hus a fost un precursor al
protestanţilor de mai târziu, criticând diversele abuzuri ale ierarhiei
catolice ce avea în frunte papalitatea. [11]
Învăţăturile acestuia erau îndreptate
împotriva bogăţiei şi a situaţiei privilegiate a clerului catolic. Ca urmare a
acestor idei el este acuzat de erezie de către conciliul ecleziastic adunat în
oraşul Constantza în 1414.[12]
Pentru a fi prins
este invitat la conciliu de către împăratul Sigismund, apoi este pus în lanţuri
şi aruncat în închisoare. La 6 iulie 1415 conciliul hotărăşte arderea operelor
lui Hus şi predarea acestora autorităţilor civile pentru a fi ars de viu.
Hotărârea
Bisericii catolice, care a procedat în acelaşi mod şi cu Ieronim din Praga,
venit la conciliu să îl apere pe Hus, provoacă indignare populaţiei care începe
să atace cu mai multă înverşunare pe nobili şi clerici.[13]
Din Germania
Inchiziţia se extinde şi în Boemia şi Ungaria, sub conducerea legatului papal
Iacob de Preneste, iar Flandra şi Ţările de Jos vor avea propriile lor
tribunale, prin 1240, după ce vor fi suferit şi ele în urma activităţii lui
Robert „Bogomilul”.[14]
În Ţările de Jos,
ducele de Alba şi cardinalul Granville au căutat să oprească lupta împotriva
feudalilor, prin care dorea eliberarea naţională.
4.Inchiziţia în Insulele Britanice
Anglia se caracterizează prin
menţinerea unei autorităţi regale puternice după cucerirea normandă, deoarece
Wilhelm Cuceritorul implantează în fostul regat saxon vasalitatea după model
francez, dar fără a îngădui formarea unor mari principate teritoriale
cvasi-independente, ca pe continent. Toţi marii seniori englezi sunt vasalii
direcţi ai regelui, care conduce întreg teritoriul regatului prin
reprezentanţii săi, şerifii, şi care impune pretutindeni, din secolul al XII-lea,
un drept unitar (common law),
în virtutea căruia judecători regali itineranţi împart dreptatea. Dar încă de
la începutul secolului al XIII-lea, marii baroni în alianţă cu clerul şi cu
reprezentanţii orăşenimii bogate reuşesc să impună o limitare a puterii regale
prin Marea Cartă a Libertăţilor (Magna
Charta Libertatum), urmată după o jumătate de secol (1265) de
constituirea Parlamentului englez.[15]
Anglia este
singura regiune în care Inchiziţia nu s-a putut dezvoltat deoarece autorităţile
laice au reuşit să păstreze monopolul asupra reprimării ereziilor.[16]
Practici ale
Inchiziţiei erau folosite în Anglia de către autorităţile civile. De exemplu
atunci când un arestat refuza să mărturisească, era supus la ceea ce se numea
„casna forte şi dură”, adică victima era strivită încet până murea, deoarece
procesul nu se putea desfăşura dacă acuzatul refuza să vorbească.
Templierii au
fost persecutaţi şi în Anglia. Aceştia au fost arestaţi la Londra, York şi
Lincoln pentru a fi judecaţi de Inchiziţie. La fel s-a întâmplat şi în Scoţia
şi Irlanda. Datorită faptului că tortura era interzisă în Anglia în vremea
aceea, iar inchizitorii se aflau în impas, au scris papei că nu-şi pot
îndeplini misiunea. Papa Clement intervine pe lângă regele Eduard şi la 28
aprilie 1311, regele ordonă să se permită inchizitorilor să aplice toate legile
ecleziastice, inclusiv tortura. Deşi aveau acordul regelui, inchizitorii nu au
abuzat de dreptul lor, iar nici un templier nu a putut fi condamnat în această
ţară.[17]
În privinţa
vrăjitoriei anglo-saxonii au luat lucrurile în chip mai practic şi au făcut
legi care i-ai pus pe vrăjitori şi pe ghicitori în aceeaşi categorie cu
sperjurii, asasinii, tâlharii şi alţi răufăcători care erau amendaţi,
condamnaţi sau executaţi în funcţie de gravitatea crimei lor. Anchetatorii nu
se interesau de existenţa spiritelor, nu îi interesa dacă acuzaţii erau sau nu
eretici, ci erau pur şi simplu condamnaţi ca nişte criminali de rând.
În opoziţie cu
ceea ce se întâmpla în Anglia avem opiniile unor inchizitori de pe continent
care afirmau că o treime din creştinătate este molipsită de vrăjitorie, iar
încrederea lor în Dumnezeu îi duce la concluzia cutremurătoare că orice om
învinuit de vrăjitorie trebuie să fie şi vinovat, căci Dumnezeu nu îngăduie să
fie învinuit de vrăjitorie un om care nu e vrăjitor.[18]
Ignoranţa
englezilor pentru vrăjitorie dispare după
cucerirea normandă, când credinţa în vrăjitorie a fost adusă de pe
continent şi s-a răspândind devenind foarte populară în Anglia.[19]
Episcopul din
Lichtfield şi Coventry, care a fost ministrul de finanţe al lui Eduard I, a
fost acuzat d vrăjitorie. El a fost anchetat de inchiziţie şi a scăpat de la
moarte prin intervenţia regelui şi a papei.[20]
În 1325
franciscanul Richard Ledrede, episcop la Ossory, începe urmărirea vrăjitorilor
din Irlanda. Astfel el ridică la rangul de crimă ceea ce până atunci fusese
considerată o simplă ofensă. Printre cei urmăriţi de el se găsea şi lady Alice
Kyteler din Kilkenny. Aceasta fusese căsătorită cu patru bărbaţi, pe care a
fost acuzată că ia ucis după ce ia forţat prin vrăji să îi lase averile ei şi
fiului ei, William. În mod normal copii dezmoşteniţi au susţinut acuzaţia de
vrăjitorie, cu scopul nu de a fi condamnată lady Alice, ci pentru a anula
testamentele bărbaţilor vrăjiţi. Episcopul luând afacerea în serios a trimis pe
suspectă în faţa tribunalului inchizitorial. Datorită faptului că lady Alice şi
fiul ei se înrudeau cu cei mai de vază cetăţeni ai oraşului, iar legile
oraşului nu prevedeau nimic în legătură cu vrăjitoria, episcopul a sfârşit prin
a fi trimis el însuşi în închisoare. În cele din urmă el reuşeşte să fie
eliberat şi începe cu mai multă forţă lupta contra vrăjitoriei.
Lady Alice
reuşeşte să scape, fugind în Anglia, dar complicii săi sunt pedepsiţi în locul
ei. Neputând folosi tortura propriu-zisă, care era interzisă în Anglia, recurge
la biciuire, prin care o obligă pe una din cameristele lui lady Alice, numită
Petronille, să recunoască faptul că este vrăjitoare, asemenea stăpânei ei şi să
descrie unele practici magice pe care le folosea. În cele din urmă este arsă pe
rug împreună cu alte persoane pe care le-a dat în vileag.
Acest proces a
fost foarte cunoscut în Anglia, pentru că începând cu el se înmulţesc cazurile
de vrăjitorie. Astfel douăzeci şi opt de persoane sunt acuzate că l-au ajutat
pe un anume John din Nottingham şi pe ajutorul său Richard Marshall din
Leicester să fabrice figurine de ceară cu scopul de al face să moară pe regele
Eduard al II-lea. Acesta a fost însă judecat de un tribunal civil care a dat un
verdict de nevinovăţie.
În 1372 s-a
descoperit că un om poseda cărţi de magie şi capul unui mort. Acesta a fost
silit să jure că nu se va mai ocupa cu aceste practici şi a fost obligat să
plătească cheltuielile pentru incinerarea capului de mort şi a cărţilor.[21]
Persecutarea
evreilor în Anglia a fost ca urmare a zvonurilor că aceştia ucideau copii
creştini pentru a-i folosi în cadrul unor ceremonii. Prima astfel de acuzaţie a
avut loc în 1144 la Norwich. În urma morţii unui băiat la Lincoln în 1255,
zvonul că evreii l-ar fi ucis în chinuri, aceştia au fost duşi la Londra, unde
19 dintre ei au fost spânzuraţi şi numai intervenţia fratelui regelui, Richard
de Cornwall, a făcut ca alţi 90 să scape.[22]
Inapoi
[1] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op.
cit., p. 204.
[2] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 36-37.
[3] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 46.
[4] Ibidem, p. 56.
[5] luciferieni - nume dat în
Evul Mediu diferiţilor sectari care propagau cultul lui Satan.
[6] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 37.
[7] Ibidem, p. 39.
[8] Ibidem, p. 39.
[9] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 159.
[10] Ibidem, p. 182.
[11] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op.
cit., p. 229.
[12] Pavel Nicoară, op. cit., p. 22.
[13] Ibidem, p. 22.
[14] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 440.
[15] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, op.
cit., p. 204-205.
[16] Doru Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în faţa justiţiei. Cu un
interludiu despre Inchiziţie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p.88.
[17] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 152.
[18] Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, trad. H.R. Radian,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p.347.
[19] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 171.
[20] Ibidem, p. 175.
[21] Ibidem, p. 191.
