Ereziile propriu-zise
Mişcarea catară
La jumătatea secolului al XII-lea se dezvoltă la nord în
ţinutul Rinului şi la sud din Lombardia până în Pirinei o nouă mişcare, cea a
catarilor.
Numele
de catari vine din grecescul „katharos” care înseamnă „pur” sau „perfect”. Unii
adversari ai acestei secte au încercat să găsească o explicaţie etimologică în
cuvântul „cato”, care înseamnă o fiinţă misterioasă, de origine diabolică.[1]
Cea mai veche atestare a apariţiei ereziei
catare o reprezintă identificarea la Köln în anii 1143-1144 a unei comunităţi
eretice condusă de un episcop propriu. Aceştia se considerau membrii adevăratei
Biserici apostolice, săracii lui Hristos. Erau împărţiţi în trei clase
ierarhice: ascultătorii, credincioşii şi aleşii. Pentru a accede la o treaptă
mai înaltă era nevoie de o perioadă de ucenicie după care urma alăturarea la o
clasă mai înaltă prin ritualul punerii mâinilor.[2]
Apar comunităţi
catare şi în Franţa la Languedoc, în Ţările de Jos, în Italia.
Toleranţa
lui Raymond al VI-lea le permite să îşi organizeze, în Lauragais, o adevărată
Biserică, cu şase episcopate şi comunităţi conduse de elita „perfecţilor”
susţinuţi de aristocraţia locală.[3]
Aceştia
au fost direct influenţaţi de bogomilism, având ca principale caracteristici
dualismul cosmologic şi antropologic, antinominismul, anticlericalismul,
ascetismul, şi vegetarismul.[4]
Ereticii
contestau umanitatea lui Hristos, el ar fi fost numai un spirit pur care ar fi
luat o aparenţă materială pentru a fi perceput de simţurile oamenilor. Astfel,
ei nu credeau în patimi şi în înviere, credinţă sintetizată în formula
latinească: „non fuit passus in carne, non fuit mortuus corpolariter, non
resurexit quia mortuus non fuit” (nu a pătimit cu trupul, nu a murit trupeşte,
şi nici nu a înviat, fiindcă nu a murit).[5]
Singura taină pe care o
acceptau catarii, constituiţi de altfel într-un fel de Biserică paralelă, era consolamentum, ritual prin care
perfectul îşi punea mâinile pe credinciosul aflat pe patul de moarte, şi acesta
se considera mântuit. Acest ritual putea fi realizat o singură dată, de aceea,
dacă cel ce îl primise îşi revenea, riscul de a păcătui din nou era atât de
mare, încât se recomanda endura,
refuzul hranei pentru ca moartea să desprindă în cele din urmă sufletul de trup
şi să-l ducă spre ceruri. [6]
Adversarii
catarismului, pentru a slăbi puterea mesajului transmis de membrii acestei
secte, au pus în circulaţie ideea unui transfer maniheist. Unii istorici sunt
de acord cu această idee, Friedrich Heer considera ca această sectă reprezintă
„prima încercare de implantaţie în noua Europă a unei doctrine orientale
străine creştinismului”. Dar cei mai mulţi specialişti încearcă să dovedească
originalitatea mesajului catarist prin evoluţia proiectului său filozofic
propriu. [7]
Filozofia
şi teologia catarilor nu erau caracterizate de subversivitate, ele continuau
spiritualismul creştin într-o teologie de inspiraţie evanghelică, construită
altfel decât teologia catolică.
Catarii
spuneau „noi îl onorăm pe Dumnezeul suprem şi adevărat, tatăl atotputernic,
care, aşa cum citim din Sfânta Scriptură, şi cum credem şi noi, a făcut cerul
şi pământul, marea şi tot ceea ce ea cuprinde”.
Ei
proclamau existenţa a două lumi, împărăţia lui Hristos şi cea a Satanei, care
duce la apariţia a două principii creatoare. În această privinţă ceea ce îi
deosebeşte de maniheişti este faptul că ei nu asimilau materia cu Satana.
Dumnezeu,
în concepţia catară ar fi creat lumea celestă, dar şi cele patru elemente: apă,
aer, pământ şi foc. Cel care ar fi aşezat lumea pământeană prin organizarea
celor patru elemente a fost Satana.
Existau
două facţiuni catare. Aripa moderată, garatiştii ( Garatenses), numiţi după
episcopul Garathus, fondatorul bisericii catare din Concorezo, credeau că nu
există decât un singur principiu (Dumnezeu), că spiritul său, Lucifer, ar fi
fost la început înger superior, care a făcut lumea din materia creată de
Dumnezeu şi care a închis în lumea corporală un suflet prim, al unui înger, pe
care Lucifer l-ar fi înşelat şi pe care, cu permisiunea lui Dumnezeu l-a
pedepsit. Ei considerau că sufletele se pot salva prin propria lor putere de
eliberare, singurul model care trebuie imitat fiind Iisus Hristos.
Ceilalţi
catari sunt albigezii, care considerau că este imposibil să gândeşti principiul
răului ca un înger căzut, ca o creaţie eşuată a lui dumnezeu. Ei admiteau
existenţa unui principiu al răului.[8]
Aceştia
erau concentraţi în provincia Languedoc, considerată de inchizitori ca un
pământ blestemat, plin de suspecţi şi vinovaţi.[9]
Elementele
comune ale celor două facţiuni sunt separarea principiului pozitiv de cel
negativ, explicarea răului din lume prin existenţa unui principiu esenţial
distinct de principiul binelui, ceea ce are ca urmare fixarea în comun a
programului moral şi politic.[10]
Ei îi
condamnă pe nobili şi pe clerici din perspectiva moralităţii, iar reforma
socială este caracterizată de morală. Nefiind de acord cu feudalitatea, nu
luptă împotriva ei, ci încearcă să se organizeze în comunităţi retrase, cu
propriile norme de viaţă. Din această cauză începe şi cruciada anticatară.[11]
După
încheierea acestui război lupta împotriva ereticilor este lăsată în seama
Inchiziţiei, care utilizează toate metode pentru a o înfrânge. Biserica
reuşeşte acest lucru sprijinită fiind de puterea civilă, care se implică în
această luptă datorită caracterului protestatar şi revendicativ al
catarismului.[12]
Fraţii
apostolici (apostalzii)
A fost
înfiinţată de Gerardo Segarelli, un ţăran incult şi sărac. Acesta umbla
îmbrăcat într-o mantie albă ca apostolii şi propovăduia apropierea Judecăţii de
Apoi şi a instaurării adevăratului regat al lui Dumnezeu. Ii se alătură în
curând mulţi adepţi care încep să trăiască asemenea lui, în sărăcie.
Sunt
condamnaţi în 1274, pentru ca apoi printr-o bulă papală să înceapă o serie de
represiuni asupra lor. Segarelli este ars pe rug, locul său fiind luat de
Dolcino de Novara. El era mult mai energic, mai cult. Începe să anunţe venirea
unei epoci de pace şi iubire între oameni. Este împotriva Bisericii şi a papei,
condamnând laicizarea Bisericii şi organizarea Inchiziţiei.[13]
Dolcino,
este de această dată, nu un om persecutat, care nu se poate apăra. El este o
căpetenie care este capabilă să înfiinţeze un corp de ordine organizat aflat în
slujba crezului său. I se atribuie de asemenea o serie de miracole, dar care nu
îl pot transforma într-un sfânt popular datorită destinului său de luptător
care îi pecetluieşte unii ani din viaţă.[14]
Inchiziţia
porneşte un adevărat război împotriva lui care se termină la 23 martie 1307 la
Monte Zabello, unde dolcienii sunt înfrânţi, iar Dolcino plăteşte cu viaţa,
după ce este torturat alături de partizanii săi.
Valdezii
Întemeietorul
ereziei valdeze a fost Pierre de Vaux sau Valdon (Valdon) un negustor bogat din
Lyon. Acesta, după moartea unui prieten a întrebat un călugăr cum să se
mântuiască. Călugărul i-a spus să îşi vândă averea şi să o împartă săracilor.
După ce face acest lucru, începe să studieze Biblia şi să o traducă în
provensală, pentru a o înţelege şi ţăranii din Lyon. El propovăduia faptul că
adevăratul creştinism acela al evangheliilor, ar fi fost uitat, iar Biserica
este a diavolului. Mai spunea că toţi oamenii trebuie să fie egali, laicii ar
trebui să aibă şi ei dreptul să predice. Nu recunoştea tainele, pe care le
considera inutile, fiind convins de faptul că numai credinţa poate salva
sufletele oamenilor.[15]
După ce
este obligat să renunţe la predicile sale, face apel la papă care îi dă iniţial
încuviinţarea, pentru ca apoi să i-o retragă şi să îl excomunice în 1184 în
timpul Conciliului de la Verona. Fidelii lui Valdes se împart în mai multe
facţiuni: cea care se instalează în sudul Franţei şi se opune catarilor, este
recuperată ca urmare a activităţii dominicanilor. O altă ramură trece în
Italia, apoi în Europa Centrală, unde este persecutată de autoritatea
bisericească.[16]
Cu toate
acestea erezia nu se stinge, iar facţiuni ale ereziei participă la multe
revolte.
În ceea
ce priveşte principalele credinţe ale lor sunt aceleaşi cu ale catolicilor, dar
există diferenţe în subordonarea sacramentelor şi a faptului că acestea pot fi
realizate atât de bărbaţi cât şi de femei în cadrul ereziei.[17]
Valdezii
sunt acuzaţi de vrăjitorie şi de faptul că sunt în slujba diavolului.
Cronicarii secolului al XV-lea relatau în legătură cu cazul Arras din Franţa,
mărturii ale celor torturaţi, care recunoşteau o serie de practici oculte, cum
ar fi: străbaterea unor distanţe mari, cu ajutorul unei baghete şi a unei
alifii magice, întâlniri cu diavoli, care luau forma unor animale, ţapi, câine,
maimuţă. Urma apoi un banchet în cadrul sabatului care continua cu o orgie
desfrânată, apoi cu abjurarea credinţei creştine şi batjocorirea crucifixului
şi a euharistiei.[18]
În
Franţa de sud, persecuţia lor a ajuns până în secolul al XV-lea. Dacă reuşeau
să fugă de persecutori şi se ascundeau în peşteri sau alte adăposturi ale
naturii inchizitorii aprindeau focuri la intrări. Ca urmarea a acestor fapte
mii de oameni, femei şi copii au murit asfixiaţi sau arşi. De asemenea, la
Piemont, în Italia, valdezii au fost masacraţi, iar casele lor distruse.[19]
Urmărită
fiind de Inchiziţie şi de „puterea seculară” pentru faptul că renegau Biserica
şi feudalitatea, erezia rezistă, membrii ei colindând toată Europa şi
ascunzându-se în munţi.
Magia
(vrăjitoria)
Magia
neagră este înţeleasă în termeni consacraţi ca o activitate desfăşurată de
anumite persoane, indiferent de sex şi vârstă, pentru înfăptuirea a ceva
malefic, supranatural, apelând la ajutorul unor forţe ale răului.[20]
Cultul
diavolului este una dintre marile preocupări ale evului mediu european, obsesie
a creştinilor, care îl văd şi îl aud pretutindeni. Existau trei categorii de
invocatori ai diavolului. Prima categorie era reprezentată de cei care se considerau
persecutaţi de Dumnezeu, care era văzut ca un ocrotitor al nobililor şi
preoţimii. A doua categorie sunt cei încrezători în poveştile despre diavoli şi
despre îmbogăţiri miraculoase, care se implicau în ceremonii ciudate, profanări
de morminte, ajungându-se uneori până la crimă. Apoi, mai era a treia categorie
reprezentată de vânzătorii de amulete, evocatorii şi necromanţii.[21]
Adepţi
numeroşi ai cultului satanic au existat şi printre ţărani care asemănau
infernul cu iadul de pe pământ, iar după întâlnirile nocturne atacau orăşenii
bogaţi.
Vrăjitoria
se dezvoltă în secolul al X-lea, ignorată de Biserică, mulţi episcopi, preoţi,
diaconi şi călugări practicând magia, vrăjitoria şi ghicitoria.
Un
exemplu în acest sens îl avem pe papa Ioan al XXII-lea practica alchimia şi se
spunea despre el că putea schimba orice metal în aur şi că a strâns o uriaşă
avere doar cu ajutorul diavolului.[22]
De
asemenea Gerbert d’Aurrilac, episcop la Reims şi la
Ravenna, care a fost uns papă, căpătase în Spania reputaţia de necromant. Unele
din dovezile magiei lui era afirmaţia lui că pământul este rotund şi realizarea
unui model al tropicului Cancerului şi cercului arctic.[23]
În cele
din urmă vrăjitoria este declarată activitate a diavolului, fiind asimilată
ereziei, vrăjitorul devenind cleric al Satanei, astfel renegându-le pe Hristos.
Se credea că pentru a-şi îndeplini scopurile, diavolul are nevoie de bărbaţi şi
femei, cărora le-a transferat o parte a puterii lui. [24]
Este condamnată de Biserică în secolul al
XII-lea prin papa Lucius al III-lea, care condamnă numeroşi vrăjitori în Franţa
la ardere pe rug.[25]
Autorii
de texte ecleziastice (Cezar de Arles, Augustin din Hiponna, Martin din Braga,
Isidor din Sevilla) şi conciliile Evului Mediu condamnă vrăjitoriile
(sortilegia), farmecele (maleficia), incantaţiile către demoni şi diavol
(incantationes). Filtrele şi licorile magice (phylacteria et ligatura), precum
şi toate formele de divinaţie.[26]
Teologul
Hugues de Saint-Victor organiza în secolul al XII-lea categoriile magiei în
ansambluri de cinci grupe: maieutica (incluzând necromanţia şi divinaţia prin
cele patru elemente - pământul, aerul, focul şi apa), mathematica (incluzând
haruspiciile, augurii şi horoscopul), sacrilegiul (cercetarea sorţilor),
maleficum (vrăjitoria) şi prestigum (iluzia).[27]
Ritualuri
ce aparţin tot de sfera vrăjitoriei sunt şi farmecele, aceste se realizează
prin aplicarea asupra unor imagini sau reprezentări (lumânări, păpuşi de ceară)
a ceea ce voiau să i se întâmple victimei, şi erau însoţite de descântece care
explicau semnificaţia ritualului: „Cum se topeşte ceara, aşa să se topească N.
de pe faşa pământului.”[28]
Necromanţia
cunoaşte o deosebită dezvoltare la sfârşitul secolului al XIV-lea, atunci când
mulţi presupuşi necromanţi sunt judecaţi pentru îmbolnăvirea unor persoane
publice. Uneori necromanţii aveau ca scop învăţarea de la demoni arta
alchimiei.
Era
atribuite magiei evenimentele neprevăzute şi neobişnuite, toate bolile şi
vindecările, toate recoltele distruse, inundaţiile, furtunile, viscolele,
naşterile grele sau de copii morţi etc.[29]
În
secolele XIII-XVI apar primele scrieri despre obiceiurile vrăjitoarelor,
descrierea sabatului şi a „liturghiei negre”- batjocorire a slujbei religioase
creştine, constând din rostirea anapoda a rugăciunilor, închinarea cu mâna
stângă, arderea de lumânări negre etc.
În
istoria vrăjitoriei o perioadă întunecată este reprezentat de activitatea
Inchiziţiei. Vrăjitoria este asimilată ereziei de către teoreticienii
clericali, aceştia încearcă să explice prigonirea vrăjitorilor prin faptul că
textele biblice spuneau că aceştia trebuiau daţi morţii.
Iniţial
tribunalele inchizitoriale nu pronunţau pedepse capitale, sancţionându-i pe cei
consideraţi eretici prin plata unor amenzi sau cu excomunicarea. Papa Ioan Paul
al XXII-lea emite în 1326 Bula „Super Illius Specula” trecând astfel vrăjitoria
în rândul ereziilor, cei bănuiţi de această vină fiind fie anatemizaţi, fie
arşi pe rug.[30]
În lupta
lor împotriva vrăjitoriei se bazau pe ordinul din Exod 22:18 „Nu trebuie să
permiteţi vrăjitorilor să trăiască între voi”, care a fost interpretat ca un
ordin de exterminare a vrăjitorilor.[31]
Facultatea
de teologie a Universităţii din Paris adoptă o serie de douăzeci şi opt de
articole cuprinzând reguli de recunoaştere a ceea ce constituie o operaţie de
magie sau de vrăjitorie şi condamna aceste practici. Se declara că respectarea
oricărei superstiţii cu scopul de a obţine un rezultat ce nu poate fi aşteptat
de la Dumnezeu, implică un pact cu diavolul. Se condamnă invocarea demonilor,
închiderea acestora în pietre, inele sau imagini. Se consemna că minunile din
Biblie nu se datorează vrăjitorie şi că a te îndoi de existenţa vrăjitoriei era
de asemenea un păcat. Mai târziu s-a hotărât că a nu crede în vrăjitorie poate
fi şi ca urmare a ignoranţei, făceau excepţie de la acest fapt clericii şi
oamenii instruişi, care erau judecaţi ca eretici.[32]
La 5
decembrie 1484, papa Inocenţiu al VIII-lea emite bula papală „Summis
Desiderantes Affectibus” în care enumeră crimele de care sunt acuzaţi
vrăjitori: uciderea pruncilor în pântecele mamelor, distrugerea turmelor şi a
roadelor câmpului, fermecarea bărbaţilor şi a femeilor, ordonându-se
tribunalelor ecleziastice pedepsirea vrăjitorilor indiferent de rang, poziţie
socială, privilegii şi demnităţi, fără drept de apel. Astfel începe o
sângeroasă prigoană asupra celor acuzaţi de vrăjitorie.[33]
În
aceeaşi bulă pentru a susţine şi mai mult existenţa vrăjitoarelor şi frica de
ele, papa aruncă blesteme împotriva lor şi a celor ce cred în ele.
Se
constată o creştere a numărului proceselor pentru vrăjitorie în momentele de
restrişte cum ar fi: secetele, foametea, epidemiile etc. Acest fapt
demonstrează conexiunile pe care le stabileau oamenii acelor vremuri între
vrăjitoare şi marile dezastre.[34]
La baza
vrăjitoriei stătea puterea Diavolului, era considerat comandantul suprem al
oştilor Răului începând cu secolul am XI-lea. Unealta Diavolului este erezia,
iar Biserica luptă împotriva lui cu ajutorul Inchiziţiei.[35]
Dominicanii
Kramer şi Sprenger redactează o lucrare, numită Malleus Maleficarum, care
devine ghidul inchizitorilor. Autorii prezintă în această lucrare modurile prin
care se pot obţine de la acuzaţi mărturia vinovăţiei lor.[36]
Autorii
integrează lupta împotriva vrăjitoarelor într-o viziune dramatică şi panicată
asupra epocii lor, pe care o văd pradă dezordinii de tot felul, în special
sexuale, şi sub influenţa diavolului.[37]
Malleus
Maleficarum sau Ciocanul Vrăjitoarelor este pătruns de o ură bolnăvicioasă faţă
de femei: călugăriţa cuvioasă este suspectă fiindcă diavolul seduce asemenea
persoane sfinte, fata veselă sau tânăra îndurerată au aceeaşi soartă. De
asemenea sunt suspectate femeile ce merg des la biserică, cele care merg prea
rar, cele frumoase, cele urâte, bolnave, sănătoase erau posibile vrăjitoare.
Toate aceste persoane erau atent supravegheate.
De multe
ori ca urmare a torturii victimele recunoşteau fapte bizare pe care le
solicitau inchizitorii. Femeile recunoşteau că s-au transformat în lupi, în
pisici, că ar fi avut legături cu diavolul şi că ar fi dat naştere la monştrii.[38]
Fantezia
vrăjitoarelor, că au călărit în văzduh şi au luat parte la orgii sălbatice, nu
este altceva decât propria lor închipuire, acesta era punctul de vedere adoptat
încă din secolul al XV-lea de diferite personalităţi, ceea ce nu a eliminat încă
rolul diavolului, pentru că el este cel care provoacă iluzia. Este o rătăcire,
dar ea vine de la diavol.[39]
În
timpul papei Bonifaciu al VIII-lea emite o lege care decreta că vrăjitorii
trebuie condamnaţi de către tribunalul civil. Însă inchizitorii zeloşi făceau
în aşa fel încât practicile oculte intrau în rubrica ereziei.
Unii inchizitorii susţine că o treime din creştinătate
este molipsită de vrăjitorie. Încrederea lor în Dumnezeu îi duce la concluzia
cutremurătoare că orice om învinuit de vrăjitorie trebuie să fie şi vinovat,
căci Dumnezeu nu îngăduie să fie învinuit de vrăjitorie un om care nu e
vrăjitor.[40]
Oamenii
acelor vremuri credeau că puterea vrăjitoarelor era mai mare decât puterea
Bisericii, astfel că se găsea foarte greu cineva care să le denunţe. Împotriva
acestei idei Biserica a venit cu declaraţia că bunătatea lui Dumnezeu face ca
vrăjitoarele să îţi piardă toate puterile. Dar se pare că nici inchizitorii nu
aveau încredere în această declaraţie deoarece atunci când li se aducea o
vrăjitoare pentru a fi judecată era pusă să intre cu spatele pentru a nu privi
asupra inchizitorului şi trebuiau să fie atenţi să nu ţi atingă sau să aibă
asupra lor relicve sfinte.[41]
În unele
rapoarte ale Inchiziţiei este consemnat faptul că vrăjitoarele suportă cele mai
grele torturi, situaţie care face ca ele să fie prigonite şi mai tare, deoarece
se considera că numai persoanele posedate de diavol pot suporta aceste chinuri.[42]
Se
declara de către reprezentanţii inchiziţiei că „dacă un individ invoca diavolul
crezând că acesta nu este un păcat , este un eretic manifest; dacă ştie că este
un păcat, nu este eretic, dar trebuie să fie clasat printre eretici, fiindcă se
ştie că este un act de erezie să ceri unui demon, chiar fără să îl adori să îţi
comunice ceva”. Aşadar oricum ar fi fost cel acuzat era tot eretic şi nu mai
putea cere explicaţii.
Inchiziţia
nu îi putea judeca decât pe vrăjitorii creştini, necredincioşii şi evreii nu
puteau fi acuzaţi. Aceştia din urmă erau responsabilitatea tribunalului civil,
care nu se ocupa de credinţe şi avea o lege pentru toţi.
Uneori
pentru a-i descoperi pe presupuşii vrăjitori se cercetau atent semnele de pe
piele. Dacă acuzatul avea o pată sau o
aluniţă care sugera forma unui bob de mei, la subsuoară, putea fi luat drept
vrăjitor, deoarece acea pată era o „pecete a diavolului”. În schimb dacă avea o
cruce sau o floare era salvat.[43]
Persoanele
bolnave de epilepsie, malarie, frisoane, diverse infecţii erau luate drept
posedate de diavoli şi erau supuse unor practici de exorcizare: înfometare,
biciuire, baie cu apă rece, ardere pe rug pentru ca demonul să piară.[44]
Sunt
consideraţi vrăjitori cei care au avut multe decese în familie, blasfematorii,
vagabonzii, săracii, ciobanii solitari, cei care hoinăresc în preajma
cimitirelor etc.[45]
De cele
mai multe ori se omorau şi copii vrăjitoarelor deoarece se considera că aceştia
au luat fiinţă din împerecherea vrăjitoarelor cu diavolii.[46]
O altă
metodă de a distruge erezia de către Biserică a fost pronunţarea la fiecare
slujbă a excomunicării tuturor vrăjitorilor cunoscuţi şi necunoscuţi. Această
practică a avut ca urmare creşterea interesului pentru activităţile oculte.[47]
Numărul
victimelor Inchiziţie a fost uriaş. În urma unor statistici care s-au făcut
de-a lungul a şapte secole de prigonire a vrăjitorilor s-a constatat faptul că
au fost arşi pe rug o sută de mii de oameni. Astfel până în anul 1404,
statisticile arată că au fost trimişi la moarte 30000 de vrăjitori.[48]
Cu toate
aceste numărul exact al victimelor Inchiziţiei nu se cunoaşte datorită faptului
că multe dintre registre au fost distruse ori s-au pierdut, în timp ce altele
au fost cercetate parţial.[49]
Se pare
că Inchiziţia nu a făcut victime numai în rândul oamenilor, unele animale având
parte de aceeaşi soartă.
Unul
dintre aceste animale este câinele, în special cel cu blana neagră este
identificat cu Satana. Astfel, soarta câinelui în Europa este un tragică.
Potrivit canoanelor inchizitoriale, câinii condamnaţi la moarte erau îmbrăcaţi
în haine şi conduşi la locul execuţiei cu tot ceremonialul stabilit pentru
criminali. Dacă se întâmpla ca o persoană bănuită de vrăjitorie să aibă pe
lângă casă un câine negru, acest lucru constituia o circumstanţă agravantă.[50]
Din
această listă a animalelor considerate diavoleşti nu putea lipsi pisica. Aceasta
era socotită întruchipare a diavolului datorită faptului că ieşea noaptea să
alerge pe acoperişuri şi că mergea ca o fantomă. Ochii de jar ai pisicii, care
străluceau noaptea în timp ce aceasta miorlăia constituiau de asemenea dovezi
ale provenienţei ei satanice. Pisicile erau alungate, urmărite şi ucise. Dacă
cineva îndrăznea să privească cu îngăduinţă o pisică era imediat denunţată ca
eretică. De exemplu, în Ţările de Jos şi în Franţa pisicile erau strânse şi
ucise în miercurea din cea de a doua săptămână a Paştelui.[51]
Găinile
negre, mai ales dacă erau ieşite din ouă descântate, aveau puteri magice şi
erau folosite în ritualuri de vrăjitorie.[52]
Cu toate
acestea suprimarea vrăjitorilor şi a magicienilor era o sarcină foarte grea şi
delicată şi, de multe ori, Inchiziţia se găsea în încurcătură. Inchizitorii nu
se puneau de acord asupra delictului de vrăjitorie, iar o parte din ecleziaşti,
dintre cei eminenţi şi mai învăţaţi declarau că aceşti presupuşi vrăjitori erau
de fapt şarlatani.
Bunurile
celor condamnaţi erau confiscate de către Biserică, astfel un număr mai mare de
eretici, însemna mai mulţi bani. În acest fel aşa-numita „vânătoare de
vrăjitoare” devine o practică aducătoare de câştiguri.
Un mare
număr de vrăjitori şi magicieni au fost condamnaţi de tribunalele civile sau au
fost ucişi de populaţie.
Oamenii de ştiinţă
Spre
sfârşitul perioadei studiate în lucrarea de faţă, secolul al XVI-lea apare o
altă categorie de persoane urmărite de Inchiziţie. Aceştia sunt oamenii de
ştiinţă.
În ceea
ce priveşte dezvoltare ştiinţei la începutul secolului al XIII-lea trei noi
factori îşi fac simţită prezenţa: înfiinţarea universităţilor, redescoperirea
lui Aristotel şi activitatea de răspândire a cunoştinţelor desfăşurată de
ordinele călugărilor cerşetori.[53]
Până în
epoca Renaşterii ştiinţa era considerată o ancilla theologioe (slujnica
teologiei).[54]
În
această perioadă ea cunoaşte o dezvoltare intensă ajutată şi de schimbările ce
aveau loc în mentalul omului medieval, care prin marile descoperiri geografice
şi prin dezvoltarea tehnicii realizează că dominaţia Bisericii catolice şi a
feudalilor poate fi înfrântă.
Opera
lui Aristotel pătrunde în Universitatea de la Paris. Aceasta aduce noutăţi în
fizică, astronomie şi fiziologie. Datorită faptului că promova eternitatea
lumii, fatalismul astrologic, unitatea agentului intelectual intra în
contradicţie cu învăţăturile creştine.[55]
Uneori
Biserica s-a folosit de oportunităţile pe care le oferea ştiinţa experimentală
pentru a lupta împotriva necredincioşilor şi pentru a înlătura pericolele care
o vor ameninţa în epoca apropiată, a lui Antihrist. O interesau construcţia de
nave fără vâsle, vehicule automobile, maşini zburătoare, aparate pentru mers pe
fundul mării, poduri suspendate sau diverse noi moduri de tortură. Acestea vin
numai ca idei la Roger Bacon fără o cercetare originală, aşa cum s-a întâmplat,
mai târziu în cazul lui Leonardo da Vinci.[56]
Savanţii
începeau să cerceteze tainele Universului, să descopere noi lucruri până atunci
oprite de Biserică.
În
încercarea de a opri noile ameninţări asupra autorităţii şi intereselor sale,
Biserica apelează la Inchiziţie. Dacă ceva nu se potrivea cu dogmele Bisericii
era aspru pedepsit de Inchiziţie. Dar mulţi dintre cei care au îndrăznit a
promova concepţiile lor despre lume nu au cedat în faţa caznelor la care au
fost supuşi, ci au rezistat neclintiţi în convingerile lor.
Homosexualii, evreii şi leproşii
Printre
cei persecutaţi au fost şi homosexualii, evreii,leproşii.
Legăturile
dintre creştini şi vechiul popor al lui Dumnezeu, evreii, are rădăcini adânci.
Scriitori Evangheliilor îi acuză pe evrei de uciderea lui Iisus datorită
declaraţiei lor : „Sângele Lui să fie asupra noastră
şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25).[58]
În cazul
evreilor în secolele al XII-lea şi al XIII-lea s-au inventat două mituri care
au dus la persecutarea evreilor. Primul a fost zvonul cu privire la crimele
rituale, iar al doilea că evreii ar fi ucis un băiat creştin ca să-i folosească
sângele în ritualurile lor.[59]
Aceştia
au fost izolaţi, iar proprietatea lor asupra pământului, agricultura şi
majoritatea meseriilor le-au fost interzise.
Episcopii
şi armata imperială au încercat să îi apere iniţial pe evrei, dar le-a fost
destul de greu, astfel în Speyer, Worms, Trier, Cologne şi Praga comunităţi
întregi de evrei au suferit multe persecutări.[60]
Homosexualii
au fost persecutaţi în conformitate cu regulile Vechiului Testament care îi
condamna pe locuitorii Sodomei. Acuzaţia de sodomie a fost adusă în special
bărbaţilor, soldându-se uneori cu condamnarea la moarte. Printre cei acuzaţi de
obicei de sodomie erau musulmanii, călugării-soldaţi, templierii, care au fost
condamnaţi şi suprimaţi.
Deşi
exista exemplul lui Hristos care a dat un sărut unui lepros, se credea că
leproşii sunt rodul vădit al păcatului, fiind concepuţi de părinţi care nu au
respectat perioadele de interdicţie a raporturilor sexuale. Erau închişi în
aşezăminte , numite leprozerii, care aveau caracterul de adevărate închisori.
În secolul al XV-lea sunt acuzaţi alături de evrei că ar fi otrăvit fântânile
şi are loc o persecutarea aprigă împotriva lor.[61]
Inapoi
[1] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op.
cit., p.15-16.
[2] Yuri Stoyanov, Tradiţia ascunsă a
Europei. Istoria secretă a ereziei creştine în Evul Mediu, Editura
Polirom, Iaşi, 1999, p. 138.
[3] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria
Europei, vol. II, trad. Sorina Dănăilă, Institutul European, Iaşi, 1997, p.
217.
[4] Ioan Petru Culianu, Cult, magie,
erezii, trad. Maria-Magdalene Anghelescu, Dan Petrescu, Editura Polirom,
Iaşi, 2001, p.87.
[5] Doru Cosma, op. cit., p. 91.
[6] Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Istorie
Medie Universală, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti,
2003, p. 188.
[7] Gheorghe Vlăduţescu, Ereziile Evului
Mediu creştin, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 53.
[8] Ibidem,
p.64.
[9] Pavel Nicoară, op. cit., p. 26.
[10] Gheorghe Vlăduţescu, op. cit.,
p.64.
[11] Ibidem,
p.67.
[12] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op.
cit., p. 17.
[13] Gheorghe Vlăduţescu, op. cit.,
p.70.
[14] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op.
cit., p. 32.
[15] Gheorghe Vlăduţescu, op. cit.,
p.74.
[16] Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit.,
vol. 2, p. 217.
[17] ***, The New Cambridge Medieval
History, vol. 5, p. 178.
[18] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op.
cit., p. 169
[19] Pavel Nicoară, op. cit., p. 19.
[20] Gheorghe V. Brătescu, Vrăjitoria
de-alungul timpului, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p.141.
[21] Ibidem,
p.145.
[22] Guy Testas, Jean Testas, op. cit.,
p. 78.
[23]
A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 169.
[24] Ibidem,
p. 154-157.
[25] Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p.
153.
[26]
Jacques Le Goff, Jean- Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului
Mediu Occidental, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 116.
[27] Robert Muchembled, Magia şi vrăjitoria
în Europa din Evul Mediu până astăzi, trad. Maria şi Cezar Ivănescu, Editura
Humanitas, Bucureşti, p.16.
[28] Ibidem,
p.25.
[29] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 188.
[30] Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p.
158.
[31]
Colin Morris, The Papal Monarchy. The Western Church from 1050 to 1250,
Clarendon Press, Oxford, 1989, p. 352.
[32] A. Hyatt- Verrill, op. cit.,
p. 162-163.
[33]
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 159.
[34] Robert Muchembled, op. cit., p.41.
[35] Jaques Le Goff, op. cit., p. 116.
[36]
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 159.
[37] Jaques Le Goff, op. cit., p. 205.
[38] Pavel Nicoară, op. cit., p. 39.
[39] Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu,
trad. H.R. Radian, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 348.
[40] Ibidem,
p.347.
[41] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p.
185.
[42] Ibidem,
p. 186.
[43] Mihai Floroaia, op. cit., p. 19.
[44] Ibidem,
p. 20.
[45] Jean Palou, Vrăjitoria, trad. Florica Mihuţ, Editura Corint, Bucureşti, 2003,
p. 39.
[46] Mihai Floroaia, op. cit., p. 19.
[48] Gheorghe V. Brătescu, Vrăjitoria
de-alungul timpului, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 158.
[49] Ion Mihail Popescu, Istoria şi
sociologia religiilor. Creştinismul, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, 1996, p. 138.
[50]
Gheorghe V. Brătescu, op. cit., p. 16.
[51] Ibidem,
p. 167.
[52] Mihai Floroaia, op. cit., p. 18.
[53] René Taton, Ştiinţa antică şi
medievală. De la origini la 1450, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1978, p. 604.
[54] Mihai Floroaia, op. cit., p. 58.
[56] Ibidem, p.609.
[57] Mihai Floroaia, op. cit., p. 64-67.
[58] Colin Morris, op. cit., p. 354.
[59] Jaques Le Goff, Evul Mediu şi naşterea
Europei, trad. Giuliano Sfichi, Marius Roman, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 114-115.
[60]
Colin Morris, op. cit., p. 354.
[61] Jaques Le Goff, op. cit., p.
114-115.
