Studiu de caz: Ioana d’Arc
Istoria
Inchiziţiei în Franţa a fost marcată de un proces care nu aveau ca scop
principal combaterea unei erezii, ci atingerea unui scop politic.
Procesul
Ioanei d’Arc, ne demonstrează cum era folosită uneori Inchiziţia pentru
atingerea unor scopuri politice.
Ioana
d’Arc s-a născut în 1421 la Domremy, un cătun din Barrois, într-o familie de
ţărani şi a avut o existenţă laborioasă marcată de credinţa simplă a vremii,
până ce începe să audă nişte voci care îi porunceau să meargă în Franţa să
elibereze oraşul Orleans. Având acceptul regelui Carol al VII-lea, după ce l-a
convins prin înfăptuirea a o serie de minuni, ea reuşeşte să aibă victorii
importante în fruntea trupelor sale. Ca urmare a acestor fapte Carol al VII-lea
este uns rege al Franţei la Réims, ceea ce îi dădea o nouă legitimitate.
După
ce armata Ioanei dă greş în faţa Parisului şi se retrage împreună cu regele pe
Loire, este capturată de anglo- burgunzi în primăvara următoare după bătălia de
la Compiegne.[1]
A
fost prinsă de Bâtard de Vendome, în numele lui Jean de Luxembour. Englezii
cereau să fie judecată de ei, deoarece considerau că francezii vor fi
indulgenţi.
Acuzaţia pentru
care a fost judecată a fost aceea de erezie, dar cea care a pus procesul în
mişcare şi l-a accelerat a fost Anglia. Biserica ar fi acceptat ca Ioana d’Arc
să abjure erezia şi să se pocăiască, dar dacă ea ar fi rămas în viaţă ar fi
constituit un permanent pericol pentru dominaţia engleză din Franţa.
Iniţial
inchiziţia a refuzat să participe la proces, dar datorită unui inchizitor
partizan al englezilor s-a implicat, astfel încât soarta eroinei era deja
pecetluită înaintea procesului dacă ţinem cont de faptul că împotriva ei erau
coroane britanică, regatul Burgundiei şi Inchiziţia.
Datorită
terorii pe care o inspira trupelor engleze din cauza presupuselor puteri magice
era considerată vrăjitoare. Astfel Inchiziţia o putea acuza ca eretică şi
vrăjitoare, mai ales că englezii aveau foarte mulţi reprezentanţi în
Inchiziţie, mai ales în cadrul Universităţii din Paris. Ducele din Burgundia
primeşte o scrisoare şi o cerere a Universităţii din Paris pentru a o preda pe
Ioana d’Arc vicarului Inchiziţiei franceze, Martin Billon. Dar datorită
faptului că puterea Inchiziţiei scăzuse, Jean de Luxembourg refuză considerând
că poate obţine ceva în schimbul ei.[2]
Episcopul
Pierre Cauchon din Beauvais, deşi era aliatul englezilor şi fusese izgonit din
episcopia lui de trupele Jeanei, refuză să o reclame. În aceste condiţii
episcopul de Liseux înarmat cu scrisorile Universităţii cere să fie dată
inchizitorilor sub acuzaţia de erezie, vrăjitorie, magie, idolatrie, invocare a
diavolului.
În
cele din urmă la 20 octombrie englezii intră în stăpânirea Ioanei d’Arc
achitând suma de 10000 de lire. Acest lucru s-a întâmplat la jumătate de an de
la prinderea ei deoarece lipsa de fonduri a coroanei engleze a făcut ca aceştia
să instituie o taxa specială în ţinuturile normande proces care a durat şase
luni.[3]
Închisă
fiind în castelul Beaulieu şi aflând că va fi predată englezilor, Ioana d’Arc
s-a aruncat din turnul castelului. Ea scapă cu viaţă, minunea aceasta
constituind încă o dovadă în cadrul viitorului proces.
După ce englezii adună probele şi le falsifică
la 21 februarie începe procesul considerat de mulţi istorici o adevărată
comedie, care face de ruşine justiţia inchizitorială.
Acuzata
este adusă în faţa tribunalului unde i se aduc 12 capete de acuzare:
1.
Apariţiile îngerilor şi ale sfinţilor - sunt declarate
mincinoase şi inspirate de spirite diabolice;
2.
Semnul dat lui Charles prin coroana adusă de sfântul Mihail –
este considerată o poveste mincinoasă păgubitoare pentru Biserică;
3.
Recunoaşterea sfinţilor şi a îngerilor şi credinţa în ei şi
în Iisus – este credinţa prea îndrăzneaţă;
4.
Prezicerea evenimentelor viitoare şi recunoaşterea
persoanelor pe care nu le-a văzut niciodată, după voce – superstiţie,
vrăjitorie, magie, ghicire;
5.
Purtarea hainelor bărbăteşti şi a părului scurt şi primirea
euharistiei în aceste haine – blestem faţă de Dumnezeu;
6.
Întrebuinţarea numelui lui Iisus, al Sfintei Fecioare Maria,
a semnului crucii în scrisorile de ameninţare – este homicidă, crudă, însetată
de sânge;
7.
Părăsirea părinţilor – lipsă de pietate faţă de părinţi,
neruşinare;
8.
Preferinţa de a muri atunci când a sărit din turnul de la
Beauvoir – neputinţă, oroare asupra liberului arbitru;
9.
Afirmaţia că Sfânta Margareta şi Sfânta Caterina i-au promis
raiul dacă îşi păstrează fecioria – decădere din dreapta credinţă;
10. Afirmaţia că Sfânta Margareta
şi Sfânta Caterina vorbeau franţuzeşte – blestem pentru aceste sfinte;
11. Venerarea vizitatorilor
cereşti şi credinţa în ei, ca în Dumnezeu – este idolatră, credinţă greşită;
12. Refuzul de a asculta ordinele
bisericii – este schismatică rătăcind de la dreapta credinţă.[4]
Încă de la
începutul procesului Ioanei d’Arc îşi dă seama că problema principală a cazului
va fi legată de credinţa sa, astfel ea va încerca să abată atenţia Inchiziţiei
de la sfera religioasă spre sfera politică. Ea depune jurământ stabilind clar
faptul că va răspunde ca soldat doar atât cât să nu dezvăluie secrete adresate
strict regelui, iar în ceea ce priveşte credinţa, ea afirmă că va răspunde fără
probleme, atâta timp cât nu este obligată să facă ceva împotriva voinţei ei.[5]
În timpul
procesului povesteşte tot ceea ce i s-a dezvăluit ei prin vise şi prin vocile
pe care le auzea în copilărie, negând tot timpul acuzaţiile de magie.
Apoi la 26 mai îi
este citită sentinţa prin care era dată justiţiei civile şi condamnată la
închisoare pe viaţă cu pâine şi apă, cu specificaţia că în cazul în care va
recădea în erezie va fi arsă pe rug.
După câteva zile
Ioana d’Arc purta iar vechile sale haine bărbăteşti, fapt pentru care este
condamnată la ardere pe rug.
Cere să fie
spovedită şi împărtăşită, după care pe capul ei este pusă o coroană de hârtie
cu inscripţia „eretică, recidivistă, idolatră, apostată”. În timpul execuţiei
unii martori spun că a rezistat eroic, rostind rugăciuni, iar alţii că ar fi
îndurat flăcările cu greu. Cenuşa ei a fost aruncată în Sena.[6]
După moartea ei
vinovaţii dădeau vina unii pe alţii, iar judecătorii au obţinut scrisori regale
ce le ridicau orice responsabilitate.
În 1449, Charles
al VII-lea reocupă tronul Franţei şi deschide o anchetă asupra procesului,
pentru ca în 1456 el să fie declarat nul în mod oficial, iar cele 12 capete de
acuzare fiind distruse.[7]
3.2.Inchiziţia în Italia
În Italia se
întâlneşte o largă varietate de organizări statale şi regimuri social-politice:
republici urbane (oraşe state care au supus autorităţii lor un întins teritoriu
înconjurător), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul
papal, regatul celor două Sicilii (mai târziu al Neapolelui).[8]
Cauza
necesităţii instituirii Inchiziţiei în Italia a fost aceeaşi erezie catară care
avea numeroşi adepţi în Lombardia încă din prima jumătate a secolului al
XI-lea.
În
ciuda eforturilor depuse de episcopului de Milano, Heribert, un secol mai
târziu are deja o importanţă excepţională datorită lui Analdo da Brescia,
talentat orator şi conducător al sectei.[9]
Ereticii
italieni erau cunoscuţi sub numele de patarini. Aceştia erau împărţiţi în două
categorii: „perfecţii” şi „ascultătorii”. Despre aceştia avem mărturia lui
James Capelli, un franciscan care a observat secta italiană. Acesta le admira
modul în care trăiau şi dragostea care îi unea. Ascultătorii locuiau într-o
societate normală, cu obligaţia de a primi vizitele perfecţilor şi să asculte
predica lor solemnă.[10]
În jurul anului 1146 patarinii reuşesc să îl
alunge pe episcopul Bresciei. Apoi intră în conflict cu papa. Aveau ca aliaţi
pe ghibelini[11],
adepţi ai teoriei împăratului, care vedeau în adepţii lui Arnaldo un sprijin
împotriva papei Eugeniu al III-lea. Ca urmare a conflictului dintre Biserica
catolică şi patarini, papa este izgonit din Roma, iar palatul său şi cele ale
cardinalilor sunt jefuite. După mai multe lupte, oraşul este recucerit de
trupele papei, care este ajutat de Roger de Sicilia.
În cele din urmă Arnaldo este arestat şi
decapitat la Roma în 1155, cadavrul îi este ars pe rug, iar cenuşa aruncată în
Tibru.[12]
Ca urmare a
înfrângerii albigenzilor de către Simon de Monfort, erezia din Italia primeşte
o nouă infuzie de energie din partea ereticilor din Languedoc.[13]
În 1228 un legat
al Sfântului Scaun, Geoffroi, îi alungă pe ereticii din Milano şi din statele
învecinate. Apoi trece la confiscarea averii lor şi la dărâmarea caselor, pe
baza decretului dat de Frederic al II-lea la Catania.[14]
Ca împărat şi
rege al Siciliei, Frederic al II-lea, ale cărui scopuri erau mai degrabă
politice, vedea în erezie o crimă de lezmajestate, pasibilă deci cu pedeapsa cu
moartea. Astfel suspecţii erau judecaţi de un tribunal ecleziastic, pentru ca
apoi să fie trimişi în faţa autorităţii civile.
Se preconiza de
către Geoffroi înfiinţarea unei comisii inchizitoriale, formată din 12 membrii,
cărora li se adăugau încă patru călugări din ordinul Cerşetorilor.
În 1231 Grigore
al IX-lea îi cere arhiepiscopului de Milano să treacă fără întârziere la
aplicarea Statutelor Sfântului Scaun, pentru ca în 1232 să îl numească
inchizitor al Lombardiei pe dominicanul Alberic.
Acesta trece la
măsuri represive asupra ereziei. La Bergamo, episcopul de Brescia, Guala Ronio,
alături de inchizitorul Alberic îi învinuieşte pe ghibelini de a fi ales în
frunte oraşului pe un milanez numit Mandello. Acesta este excomunicat iar toţi
locuitorii din Bergamo sunt declaraţi eretici de către papă. În urma acestor
măsuri bergamezii nu mai puteau deţine averi ecleziastice şi nici funcţii
publice.[15]
Se estima că în
jurul anului 1250 erau aproximativ 2400 de Perfecţi în nordul şi centrul
Italiei, organizaţi în şase biserici.[16]
Italia este
singura regiune în care Inchiziţia confiscă bunurile ereticilor, în celelalte
ţări inchizitorii declarau dovedită existenţa unei crime, care după legile
civile, îl făcea pe criminal incapabil de a fi posesor.[17]
Uneori împotriva
deciziilor inchizitorilor se ridicau nobilii, aşa cum a fost în cazul atacului
asupra dominicanului Orlando de Cremona de câţiva oameni înarmaţi în timpul
unei predici.
În Florenţa
patarinii trăiau în număr mare, conducătorul lor fiind Fillipo Paternon. Astfel
încercările inchizitorului dominican Aldobrandino Cavalcante în 1231 de a
aplica Statutele Sfântului Scaun, nu au reuşit să stăvilească activitatea
Desăvârşiţilor, protejaţi de cele mai nobile familii ale oraşului care le
ofereau uneori şi găzduire.[18]
În ceea ce
priveşte legalitatea acţiunilor împotriva ereticilor în provinciile italiene
sunt susţinute de Constituţia Siciliană din 1231 care a dat puteri depline
decretului prin care ereticii trebuiau să fie arşi de vii, iar la Veneţia după
1249 dogii se angajau, depunând un jurământ ducal, să ardă toţi ereticii.[19]
Aşadar în ciuda
sancţiunilor speciale decretate în provincii şi la Roma, ostilitatea faţă de
inchizitori se manifestă destul de des.
Astfel unii din
duşmanii Bisericii au o putere considerabilă, cum era cazul lui Ezzelino de
Romano, stăpân peste Verona, Padova, Vicenza, Trento, Brescia, care deşi
excomunicat rămâne o ameninţare pentru Biserică.[20]
Au loc dese
atacuri asupra inchizitorilor, cum a fost cazul lui Piero de Verona, ucis cu
lovituri de topor de către un criminal cu numele Carino, eliberat ulterior de
podestatul[21]
oraşului. La Parma poporul se răscoală împotriva inchizitorilor ucigând un
călugăr dominican, după ce au fost arse două femei pe rug.[22]
Datorită acestor
atacuri Biserica începe să îşi recruteze şi ea forţe armate după exemplul
Societăţii Sfântului Spirit, constituită în 1260 la Piacenza. Reuşeşte să
creeze o ligă catolică, formată din seniorii oraşelor Bologna, Parma şi Reggio,
a cărei misiune era de a aduce sub ascultare oraşele ce se opuneau Inchiziţiei.[23]
În 1234, Accursio
Aldobrandini, negustor florentin, prin peregrinările sale cunoaşte mai mulţi
străini cu care stă de vorbă, apoi se salută pe stradă, dă chiar bacşiş unui
servitor al lor. Ştiind reputaţia Inchiziţiei în astfel de cazuri şi aflând că
acei oameni erau eretici, el se duce la papa Grigore al IX-lea pentru a
mărturisi vina. Papa îl lasă să plece după plata unei cauţiuni, apoi în predă
episcopului din Florenţa. Datorită faptului că era un om bogat şi cu multă
influenţă în oraşul său, este iertat sub motivul că a făcut dovadă de bună
credinţă ducându-se să se spovedească papei.[24]
Puterea unei
instituţii se vede atunci când ea nu este constrânsă pentru a face favoritisme,
iar Inchiziţia a fost o instituţie puternică din acest punct de vedere, iar pentru
a susţine această idee avem cazul lui Tomaso din Aversa care a supus la cele
mai groaznice chinuri pe franciscanii acuzaţi de erezie.[25]
Vrăjitoria
cunoaşte şi în Italia o dezvoltare deosebită astfel, în 1450, inchizitorul
Bartolomeo din Come a vrut să se documenteze mai bine în această problemă
pentru a putea lupta împotriva ei. Pentru atingerea acestui scop s-a dus
împreună cu Lorenzo din Concoresso şi notarul Giovanni din Fossatto la locul de
întâlnire al vrăjitoarelor, lângă Mendrisio, şi au asistat la orgiile şi
incantaţiile lor, pe ascuns. Dar se pare că ascunzătoarea lor a fost
descoperită, iar demonul care prezida adunarea şi-a trimis acoliţii, iar
aceştia i-au bătut pe cei trei reprezentanţi ai Inchiziţiei, astfel încât au
murit în decursul a cincisprezece zile.
Deşi majoritatea
inchizitorilor erau cunoscuţi ca fiind cruzi şi nemiloşi, au existat şi unii
care aveau o dragoste fără margini pentru aproapele său şi erau plini de
bunăvoinţă. Unul dintre ei a fost fratele dominican Giovanni Schio care a
determinat a reuşit în 1233 să convingă grupările ostile să depună armele şi să
încheie o pace mutuală. Acesta a mai avut succese şi la Padua, Trevisa, Feltre
şi Belluna. Totuşi atunci când era vorba de pedepsirea unor eretici înverşunaţi
nu avea milă deoarece credea că prin această acţiune a lui îi va salva. În
acest mod a acţionat atunci când era inchizitor la Verona şi a condamnat
şaizeci de bărbaţi şi femei să fie arşi de vii ca eretici.
În ceea ce
priveşte tortura în Italia avem cazul Veneţiei, unde autorităţile şi publicul
s-au opus utilizării ei. În 1356 când fratele Mihail din Pisa, inchizitor la
Treviso, a închis câţiva evrei reveniţi la iudaism, tribunalul civil din
Veneţia a reţinut oamenii Inchiziţiei şi i-a supus torturii pentru a le da o
lecţie a ceea ce făceau ei altora.[26]
Studiu de caz: Dolcino de Novara
Unul dintre cei
mai importanţi conducători al ereticilor a fost Dolcino de Novara. Acesta a
făcut parte din „Mişcare apostolilor” înfiinţată de Gerardo Segarelli.
Gerardo Segarelli era un ţăran
incult şi sărac. Acesta umbla îmbrăcat într-o mantie albă ca apostolii şi
propovăduia apropierea Judecăţii de Apoi şi a instaurării adevăratului regat al
lui Dumnezeu. Ii se alătură în curând mulţi adepţi care încep să trăiască
asemenea lui, în sărăcie.
Sunt condamnaţi
în 1274, pentru ca apoi printr-o bulă papală să înceapă o serie de represiuni
asupra lor. Segarelli este ars pe rug, locul său fiind luat de Dolcino de
Novara.[27]
Mişcarea pe care
o conducea Dolcino a pus în impas Inchiziţia deoarece era condusă nu de un
sărman persecutat, ci de o căpetenie, cu valenţe militare. Dar nici Inchiziţia
nu mai este acea instituţie de la început, astfel că între cele două formaţiuni
izbucneşte războiul.[28]
Faptele sale îl
face pe Dolcino să fie ereticul cel mai cunoscut din tot Evul Mediu italian. El
întruchipează atât conducătorul religios, comandantul unor trupe antrenate
pentru luptă şi raiduri, cât şi rebelul, precursor al revoltelor ţărăneşti.
Predică la
Bologna, apoi se îndreaptă spre lacul Garda (lângă Riva), de unde trimite o
scrisoare credincioşilor sinceri. În această conferă „Mişcării apostolilor” o
structură spirituală, care are ca obiectiv lupta împotriva hegemoniei ierarhiei
romane. Astfel el declară libertatea absolută atât în privinţa preceptelor emise
de papă, cât şi faţă de supunerea faţă de Inchiziţie.
Dolcino
este văzut de partizanii săi ca un model al credinciosului, „homo bonus”, acel
om bun cum ar trebui să fie toţi, dar şi „caput et magister”, conducător şi
învăţător. Astfel se explică incredibila fidelitate a „apostolilor” pentru
profetul lor, până la moartea sa.
Mitul lui Dolcino
îl transformă pe acesta într-un martir aproape de a fi considerat un sfânt şi
un înfăptuitor de miracole. Dar datorită faptului că ultimii săi ani de viaţă
îi petrece pe câmpul de luptă pierde sanctificarea populară.
El conferă
ereziei un sistem nou, şi anume capacitatea de a combate un sistem structurat
inclusiv cu armele pe care le foloseşte acel sistem, dar în numele dreptului la
libertate.[29]
Datorită faptului
că a fost mereu persecutat nu poate munci pentru a se întreţine, trebuie aşadar
să se bizuiască pe bunătatea celor din jur care doresc să îl hrănească şi
găzduiască. Întotdeauna intră în locuri populate seara pentru a nu fi
descoperit de urmăritori, nu poate rămâne mult timp în acelaşi loc,
petrecându-şi noaptea predicând în locurile în care credincioşii vor să îl
asculte.
Dolcino în lupta
sa împotriva Bisericii Catolice îşi adună soldaţii din rândul oamenilor de rând
în fruntea cărora obţine unele succese, dar datorită lipsei de organizare şi a
experienţei luptătorilor săi este prins în ambuscadă de soldaţii Bisericii.
Hăituiţi de aceştia din urmă Dolcino şi ai lui se refugiază pe Monte Rubello,
unde îşi organizează tabăra ca un adevărat strateg cu numeroase puncte de
apărare.
Împotriva lui
vine Raniero Avogadro, episcop de Vercelli, un înverşunat luptător contra
ereziei. Acesta conduce forţele comunale şi inchizitoriale împotriva lui
Dolcino. Îi vin în ajutor şi inchizitorii din Lombardia, arhiepiscopul din Milano
şi ducele de Savoia, din ordinul papei Clement al V-lea.
După mai multe
ciocniri luptătorii lui Dolcino cedează, iar Dolcino şi credincioşii lui
partizani sunt capturaţi în viaţă şi încarceraţi la Biella, în temniţa
episcopului.[30]
Iată cum descrie
un anonim contemporan întâmplările într-o ostilă „Istorie a fratelui Dolcino”
(Historia fratria Dulcini heresiarche di anonimo sincrono): „În joia mare din
anul 1307, în ziua de 13 a sus-scrisei luni martie, după lupte îndelungate şi
multe osteneli, zisul frate Dolcino, căpetenia ereticilor, a fost prins în
persoană în munţii Triverro, împreună cu Margareta din Trento, tovarăşa lui, şi
cu Longino din Bergamo(…).Apoi, în aceeaşi zi, întăriturile şi tabăra lor au
fost arse, distruse şi împrăştiate. Şi tot aici, în acea zi, mai bine de o mie
dintre ei au fost nimiciţi fie de flăcări, fie că s-au înecat în râu(…), sau au
pierit de sabie şi de o moarte foarte crudă. Iar amintitul Dolcino împreună cu
Longino, după prinderea lor, au fost înfăţişaţi sus-zisului domn episcop
(Rainiero degli Avogadri, episcop de Vercelli, Piemont etc), în cetatea Biella.
Domnul episcop a poruncit ca ei să fie păziţi în închisorile sale, punându-le
obezi grele la picioare, la mâini şi la gât(…)”.[31]
Procesul lui
Dolcino a rămas învăluit în mister, cert este faptul că a avut loc un
interogatoriu dar nu se ştie dacă acuzatul a cedat în faţa inchizitorilor.
Cronicarii
relatează modul în care a fost dus Dolcino la locul execuţiei. În ciuda
faptului că torturile aveau loc de obicei ferite de ochii publicului, în cazul
lui Dolcino aceasta s-a săvârşit pe ceea ce s-a numit „drum al crucii”, astfel
cleşti înroşiţi în foc smulgeau părţi din trupul lui Dolcino, în timp ce acesta
îşi sfătuia partizanii să reziste supliciilor fără frică.[32]
Acelaşi anonim a cărei
operă am citat-o mai sus spune, în legătură cu încăpăţânarea lor de a abjura
erezia: „Şi totuşi nici unul dintre ei şi nici Margareta „frumoasa” n-a vrut
nici o clipă să se întoarcă, nici cu jurăminţi sau pentru răsplată, nici în
vreun alt chip, la adevărata credinţă catolică, ci au pierit astfel
mizerabilii, în încăpăţânarea şi în vârtoşenia inimii lor”.[33]
Inapoi Pagina urmatoare
[1] Frederic Lampiers, Dicţionar de cultură generală, Editura
Amarcord, Timişoara, 2001, p. 808.
[2] Mihai Floroaia, op. cit., p. 65.
[3] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 197.
[4] Mihai Floroaia, op cit., p. 67.
[5] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 47.
[6] Mihai Floroaia, op. cit., p. 68.
[7] Ibidem, p. 68.
[8] Radu Manolescu (coord.), Istoria medievală universală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1985, p. 172.
[9] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 23.
[10] Colin Morris, op. cit., p. 346-347.
[11] ghibelini - partizani ai unei fracţiuni politice a nobilimii
florentine, care în sec. XII-XV au susţinut pe împăraţii germani.
[12] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 23-24.
[13] Mihai Floroaia, op. cit., p. 76.
[14] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 24
[15] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 105.
[16] ***, The New Cambridge Medieval History, vol. 5, p. 176.
[17] A. Hyatt- Verrill, op.cit., p. 106.
[18] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 26.
[19] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 44.
[20] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 27.
[21] podestat - primarul sau
guvernatorul unui oraş italian în perioada medievală.
[22] Mihai Floroaia, op. cit., p. 77.
[23] Guy Testas, Jean Testas, op. cit., p. 27-28.
[24] A. Hyatt- Verrill, op. cit., p. 88.
[25] Ibidem, p. 48.
[26] Ibidem, p. 150.
[27] Gheorghe Vlăduţescu, Ereziile Evului Mediu creştin, Editura
Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p.70.
[28] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 32.
[29] Ibidem, p. 33.
[30] Ibidem, p. 40.
[31] Gheorghe Vlăduţescu, op. cit., p. 70-71.
[32] Natale Benazzi, Matteo D’Amico, op. cit., p. 41.
[33] Gheorghe Vlăduţescu, op. cit., p. 72.
